Dumnezeu cere ca fiecare suflet aflat în serviciul Său să îşi aprindă cădelniţa din cărbunii aprinşi ai focului sacru. Trebuie să opriţi cuvintele obişnuite, severe şi aspre care vă ies de pe buze atât de repede şi să-L lăsaţi pe Duhul lui Dumnezeu să vorbească prin instrumentul omenesc.
Afecţiunea noastră unii faţă de alţii izvorăşte din relaţia noastră comună cu Dumnezeu. Suntem o familie, ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El pe noi. Atunci când este comparată cu această iubire adevărată, sfinţită şi disciplinată, curtoazia superficială a lumii, expresia lipsită de sens a unei prietenii exuberante, este ca pleava faţă de grâu.
Religia lui Hristos trebuie să pună stăpânire pe întreaga fiinţă, să dea forţă, putere tuturor facultăţilor noastre, schimbând, curăţind şi purificând. Ea se manifestă neostentativ, fără cuvinte pompoase, ci într-o viaţă dreaptă şi neegoistă.
Mântuitorul ne-a spus să ne rugăm neîncetat. Creştinul nu poate sta permanent pe genunchi în rugăciune, dar gândurile şi dorinţele lui pot fi întotdeauna îndreptate în sus. Dacă am vorbi mai puţin şi ne-am ruga mai mult, atunci încrederea noastră în noi înşine ar dispărea.
Inima în care locuieşte Isus va fi însufleţită, curăţită, călăuzită şi condusă de Duhul Sfânt, iar persoana respectivă va depune toate eforturile pentru a-şi aduce caracterul în armonie cu Dumnezeu. El va evita orice este contrar voinţei descoperite a lui Dumnezeu.
Sunt mulţi care nu sunt satisfăcuţi cu lucrarea pe care le-a dat-o Dumnezeu de făcut. Ei nu sunt mulţumiţi să-l slujească în mod plăcut în locul pe care El l-a stabilit pentru ei sau să facă fără să se plângă lucrarea pe care El a aşezat-o în mâinile lor.
„Când suntem ocăriţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm ca nişte întristaţi şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile” (2 Timotei 4:7)
Îndurând cu răbdare, Iov şi-a apărat caracterul şi, prin aceasta, caracterul Aceluia al cărui reprezentant era el. Domnul i-a dat înapoi îndoit decât tot ce avusese mai înainte. Astfel, Domnul l-a binecuvântat pe Iov la sfârşitul vieţii mai mult decât la începutul ei.
Pentru onoarea lui Dumnezeu şi pentru eliberarea poporului Său asuprit, Moise a sacrificat onorurile Egiptului. De atunci, Dumnezeu a preluat într-un mod deosebit educaţia lui. El mai avea de învăţat lecţia dependenţei de puterea divină. El înţelesese greşit planul lui Dumnezeu.
Ambianţa căminului lui Elisei era aceea de belşug, de bogăţie; dar el şi-a dat seama că, pentru a obţine o educaţie cât mai completă, trebuia să fie un muncitor constant în orice lucrare care trebuia făcută. El nu acceptase să fie, în price privinţă, mai puţin cunoscător decât oricare dintre slujitorii tatălui său.
