Femeia aceasta a rămas însărcinată și a născut un fiu. A văzut că este frumos și l-a ascuns trei luni. Nemaiputând să-l ascundă, a luat un sicriaș de papură, pe care l-a uns cu lut și cu smoală; a pus copilul în el și l-a așezat între trestii, pe malul râului.
Exodul 2:2,3
Cei mai mulți dintre noi am auzit această poveste de nenumărate ori. Gândește-te la un nou-născut – poate chiar la unul pe care l-ai ținut în brațe. Ai un bebeluș în familie? În biserică? Ți-l amintești gângurind, cu mâinile lui mici și cu ochii mari? Degețelele lui fine îți cuprind mâna, iar zâmbetul acela mic îți atinge inima mai adânc decât orice cuvânt.
Acum gândește-te la un râu pe care l-ai vizitat. Imaginează-ți că stai pe mal și auzi apa curgând. Așa a fost și pentru Iochebed, mama lui Moise. Cu mâini tremurânde și credință autentică, a luat papură, a împletit un coșuleț, l-a uns cu smoală, l-a acoperit cu un capac, ca să nu intre apa, și l-a așezat pe râu. Apoi l-a lăsat să plutească.
Să-l lași să plutească?
Gândește-te ce a însemnat acel moment. Să iei copilul tău și să-l așezi într-un coș. Iar apoi să-l lași în mâinile unui Dumnezeu nevăzut. Iochebed a făcut-o. A renunțat la control, dar nu la credință. A privit curentul apei și a spus: „Doamne, copilul acesta este al Tău.” A fost un act de curaj. Pentru o mamă care iubește profund, acesta e cel mai greu lucru: să lași să plece ceea ce ți-e cel mai drag. Tot ce a putut face mama lui Moise a fost să se roage.
Și acolo, printre trestii, Dumnezeu a fost prezent. În acel moment, El lucra deja la salvarea lui Moise și, prin el, la izbăvirea unui întreg popor.
Fiecare dintre noi avem ceva ce trebuie „lăsat să plutească”. Poate e un vis, o dorință asupra căreia nu mai avem control. Dumnezeu ne cheamă să cedăm coșul din mâinile noastre, să-l așezăm pe apa credinței și să spunem: „Facă-se voia Ta.” Poate nu înțelegi de ce curentul te poartă în altă direcție, dar dacă Dumnezeu a fost acolo pentru Moise, va fi acolo și pentru tine.
Doamne al lucrurilor neprevăzute și al inimilor care tremură, uneori nu mai văd licărirea de speranță de la capătul tunelului. Învață-mă să cred că planul Tău e mai mare decât teama mea și să am încredere că ceea ce pare pierdut poate fi, de fapt, salvat. Iar când mi-e frică, să-mi amintesc că sunt copilul Tău.
