Dragă prietene,
Când ne-am mutat la țară, cu paisprezece ani în urmă, am realizat, dintr-odată, că cerul este plin de stele. Mă prindea miezul nopții în pătură și privind bolta plină de luminițe. Ceea ce îmi plăcea cel mai mult la stele era faptul că știam că mereu sunt acolo. Nu conta dacă erau acoperite de nori sau furtună – știam că nu se duc nicăieri.
Câțiva ani mai târziu, primăria a montat un bec foarte puternic în fața porții casei noastre. Într-o seară, după ce trecuse mult timp de când nu mai privisem cerul, m-am așezat din nou sub bolta cerească. Era senin. Niciun nor. Dar unde sunt stelele? Cine mi-a ascuns stelele, dacă nu este niciun nor pe cer? Și, dintr-o dată, mi-am dat seama. Becul de pe stâlpul de electricitate. Nu erau nori pe cer, ci era prea multă lumină dinspre pământ.
Am înțeles atunci o lecție importantă. Mai mult decât norii adversităților vieții și decât furtunile care bat câteodată peste inima mea, luminile de jos, ale confortului sau ale succesului de-o clipă, sunt cele care mă împiedică să văd stelele și să Îl văd pe Dumnezeu. La un moment dat, uităm cu totul că El este acolo, pentru că lumina de jos ni se pare suficientă.
Așa cum suntem avertizați în Isaia 59:2 – Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Fața Lui și-L împiedică să v-asculte – te invit și pe tine, dragul meu prieten, să verifici dacă nu cumva ai reflectoare aprinse prin preajmă și să le stingi, ca să poți să te adâncești în Dumnezeu.
Cu prietenie, Sara Gîscan
AMiCUS București
