Dragă prietene,
Nouă, oamenilor, ne place să urcăm pe creste. Ne place să ajungem pe vârfurile celor mai înalți munți, să călătorim cu balonul cu aer cald, cu planorul sau cu avionul. Ne place să privim lucrurile de sus și să ne simțim ,,stăpâni ai lumii”, regi ai Planetei Albastre.
În contextul acesta, pare straniu că unul dintre cele mai benefice sentimente pentru mintea noastră este tocmai sentimentul opus: de a fi copleșiți – de vastul cer înstelat, de măreția munților, de necuprinsul oceanului, de orizontul nesfârșit… Când te simți mic, un fir de nisip în vastul Univers, începi să îți dai seama care e cu adevărat locul tău în lume. Începi să te gândești mai puțin la tine și mai mult la El, Cel căruia Îi datorezi totul.
Ne place să urcăm pe creste și să privim lumea de sus. Însă cea mai mare nevoie pe care o avem este aceea de a ne pleca. De a ne împreuna mâinile și de a începe să murmurăm o rugăciune către Cel care merită, mereu și pentru totdeauna, întreaga noastră laudă.
Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale –, luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: ,,Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui. Doamne Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul!” (Psalmii 8:3-6, 9)
Cu prietenie, Alicia Tudorie
AMiCUS Sibiu
