Dragă prietene,
În fiecare moment al existenței noastre, de când ne naștem până când murim, cineva se uită la mine, la tine și la fiecare persoană de pe acest pământ, cu ochii înlăcrimați, emanând bunătate și blândețe, stând cu brațele întinse să ne prindă și să ne scape de urmările faptelor noastre. Totuși, alegem de multe ori să-I întoarcem spatele sau să ridicăm ochii plini de ură la El și să-I spunem: Doamne, eu știu mai bine! Acum fac cum vreau eu! O singură viață am și vreau să o traiesc la maxim!
Dar, în final, ajungem într-un punct în care ne uităm la cer plângând și implorând bunătate și blândețe. Dar noi… ce-am făcut? Am aruncat cu pietre în fratele nostru, în sora noastră, în prietenul nostru, în vecinul nostru, L-am luat pe Isus și L-am pus pe două bucăți de lemn, L-am bătut în cuie, L-am batjocorit și L-am străpuns cu sulița. Totuşi, cuvintele Lui au fost: Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac… (Luca 23:34)
Eu sunt doar un copil… un copil pierdut într-o lume mare, în care bunătatea și blândețea se pun sub sigiliul slăbiciunii. Sunt doar un copil de tată pământesc, care, cu prima ocazie, aruncă în părinți cu o gramadă de nu-uri. Sunt doar un fiu de Tată Ceresc… Un fiu răzvrătit, care mereu va ști el ce e mai bine… Cu toate acestea, mă plec smerit și spun – Bunătatea Ta, Doamne, ajunge până la ceruri şi credincioşia Ta, până la nori. (Psalmii 36:5)
Cine vreau să fiu? Ce vreau să fiu? Cum vreau să fiu?
Dar tu? Tu cine ești? Cum vrei să fii? Cine dorești sa devii?
Cu prietenie, Cosmin Coajă
AMiCUS Braşov
