Dragă prietene,
Mă gândeam de dimineață, în timp ce priveam copacul din fața geamului meu, la cât de colorat este zilele acestea. Oare ce vrea Dumnezeu să mă învețe de a dat atât de multă culoare unui anotimp atât de dureros? Nu puteau oare frunzele să se facă toate maro precum fructele care se strică?
Până nu demult, nu am iubit deloc toamna, fiindcă îmi transmitea ideea de renunțare, de moarte, de sfârșit. Cred că mi-ar fi fost mai ușor să privesc natura, dacă frunzele pur și simplu ar fi căzut toate într-o noapte. Să privesc timp de aproape șase săptămâni cum frunzele își schimbă culoarea și apoi se desprind de ramura care le-a dat viață provoacă în mine un puternic sentiment de neputință. Oare Adam și Eva ce au simțit privind prima frunză îngălbenindu-se și căzând de pe ramura ei? Durere? Teamă?
Totuși, dincolo de tristețea mărturiei dată de prima frunză îngălbenită, Adam și Eva aveau promisiunea lui Dumnezeu pentru răscumpărare. O promisiune pe care nimeni nu o poate schimba, pentru că Prietenul nostru este veșnic și de deplină încredere!
Așa am învățat să iubesc toamna. Am redescoperit că amestecul de culori ce-ți taie respirația nu vestește moartea, ci reînnoirea. Este un elogiu în nuanțe de galben, oranj și roșu al Celui care nu va dezamăgi niciodată.
Ce frumos va fi în Ceruri, acolo unde frunza nu se va veşteji şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din Sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană şi frunzele lor, ca leac. (Ezechiel 47:12)
Cu prietenie, Ioana Balmus
AMiCUS Iași
