Când a trecut amiaza, au aiurat până în clipa când se aducea jertfa de seară.
1 Împărați 18:29
Extazul poate fi privit ca o experiență de trăire nemijlocită a unei comuniuni intense cu divinitatea sau poate fi o tulburare majoră, o suferință psihică, pentru care se recomandă îngrijire medicală.
Preoții lui Baal de pe muntele Carmel au recurs la gesturi și manifestări extreme pentru a determina zeul să se manifeste la invocațiile lor delirante. Epuizați de suprasolicitare nervoasă, au început să delireze. În alte condiții, delirul lor ar fi putut fi interpretat ca răspuns al zeului, dar în lipsa focului pe altarul de jertfă aiureala lor era de rău augur.
Un lucru specific extazului este deconectarea percepției obișnuite și lipsa gesturilor voluntare. Fascinația subiectului este atât de intensă încât acesta nu mai are legătura cu realitatea proximă. Acest lucru li se întâmplă profeților care sunt în timpul primirii unui mesaj din partea lui Dumnezeu. La acest lucru face referire Pavel atunci când, vorbind despre viziunile sale cu privire la realitățile veșnice, nu poate să-și dea seama dacă ceea ce a văzut erau lucruri reale sau scenele erau prezente doar în mintea sa.
Autosugestia poate avea un rol important în pierderea contactului cu realitatea, mai ales atunci când este vorba de structuri psihice labile. Pentru protejarea sănătății, sub toate aspectele ei, nu se recomandă asemenea excese cu potențiale urmări grave.
Prezența și manifestarea lui Dumnezeu în viața credincioșilor Săi nu au nevoie neapărat de experiențe ale extazului. O rugăciune rostită sub imperiul supraexcitării nervoase nu este nici pe departe dovada credinței și devotamentului celui care se roagă. Duhul Sfânt poate conduce foarte bine o viață fără excese în nicio privință.
Cum să evit capcanele autosugestiei, dar și uscăciunea unei vieți spirituale fără fervoarea specifică trăirii și umblării cu Dumnezeu?
