Chiar dacă mi se va nimici pielea și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu.
Iov 19:26,27
Bietul Iov… Experiența lui mă duce cu gândul la oamenii care trăiesc adevărate tragedii ce pare că nu se mai termină niciodată. Nu poți să nu te întrebi: De ce, Doamne? Ce a făcut el/ea să merite asta?
Este în regulă să-I spui lui Dumnezeu ceea ce simți? Iov a făcut-o.
Era deprimat: „Blestemate să fie ziua în care m-am născut și noaptea care a zis: «S-a zămislit un copil de parte bărbătească!» De ce n-am murit în pântecele mamei mele? De ce nu mi-am dat sufletul la ieșirea din pântecele ei?” (Iov 3:3,11).
Era înspăimântat. „Când zic: «Patul mă va ușura, culcușul îmi va alina durerile», atunci mă înspăimânți prin vise, mă îngrozești prin vedenii. Ah, aș vrea mai bine gâtuirea, mai bine moartea decât aceste oase!” (Iov 7:13-15).
Mai presus de toate, Iov era foarte mâhnit și I-a spus asta lui Dumnezeu: „…ca să cercetezi fărădelegea mea și să cauți păcatul meu, când știi bine că nu sunt vinovat și că nimeni nu mă poate scăpa din mâna Ta?” (Iov 10:6,7).
Putem percepe asta ca pe o neîncredere sau chiar o lipsă de respect. Însă pe parcursul cărții, Iov Îl laudă pe Dumnezeu, vorbește despre puterea și harul Său. Își asigură prietenii că, dacă totuși Domnul nu-l va scoate din acest cuptor, el tot Îi va rămâne credincios.
Pentru că există un lucru pe care Iov îl știe cu siguranță. Era convins că Dumnezeul lui nu greșește niciodată și că El este prea puternic să piardă indiferent cine ar încerca să-L doboare.
Mântuitorule credincios, nu întotdeauna înțeleg de ce îngădui să trec prin văi adânci și întunecate. Dar de un lucru sunt sigur: Tu ești cu mine. Mă porți în palma Ta. Chiar dacă privesc temător această mare învolburată, abia aștept ziua în care vei face ca totul să fie clar pentru mine. Îți mulțumesc pentru dragostea ce mi-o porți.
