Dragă prietene,
Ți s-a întâmplat vreodată să observi un lucru doar după ce ți s-a arătat cu degetul spre el, cu toate că era dintotdeauna acolo? Mie mi s-a întâmplat odată. În timpul unei conversații, am
primit o fotografie cu un apus superb de la o prietenă dragă. Am rămas plăcut impresionat: ce culori, ce calitate! Așa că am decis să merg și eu să văd apusul. Când l-am zărit, nu-mi venea să cred cât de frumos poate fi un apus de iarnă! Am început imediat să mă întreb cum de nu observasem până atunci cât de viu colorat poate fi cerul… Doar a fost dintotdeauna acolo! O viață am trăit sub el…
Câte momente frumoase de felul acesta am ratat… Splendoarea imaginilor din acea seară m-a dus cu gândul la măreția Dumnezeului nostru și la înțelepciunea cu care le-a creat pe toate. Admirând creația Sa, am realizat că fiecare detaliu al naturii reprezintă încă un motiv pentru a-I da slavă, așa că, precum psalmistul, spun și eu – Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. (Psalmii 19:1)
De atunci, oricând admir cerul sau altceva creat de El, Îi mulțumesc în inima mea pentru că le-am văzut.
În final, am ajuns la concluzia următoare:
Dacă răsăritul este începutul oricărei zile, iar apusul sfârșitul oricărei zile, și ele sunt frumoase, înseamnă că toate zilele mele se încep cu ceva frumos și se termină tot cu ceva frumos, deci o duc bine și slavă Domnului pentru asta!
Cu prietenie, Mihail Cristea
AMiCUS Iași
