Așa că Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună.
Romani 7:12
În acest pasaj biblic apostolul afirmă caracterul esențial, fundamental, imperios al legii ca trăsătură de bază a existenței. Prin natura ei, legea este un concept polivalent și din acest motiv și semnificația ei este foarte complexă.
În discuția lui Pavel din Romani, Legea este în general expresia modelului veterotestamentar de ajungere la experiența salvării. În contextul apariției și emancipării creștinismului, acest model a devenit perimat și se cerea o înlocuire a lui prin înălțarea credinței în Dumnezeu la rangul de factor efectiv al salvării. În această discuție, noțiunea de lege era în pericolul de a avea conotații negative și de a fi dezavuată de susținătorii și practicienii credinței.
Pentru a evita un asemenea risc, apostolul face o divagație, afirmând caracterul suprem și absolut al Legii. Interesant de observat este faptul că afirmațiile lui Pavel sunt la timpul prezent, pentru a nu se înțelege că el vorbește despre lucruri care au fost altădată adevărate și necesare, dar care acum nu se mai regăseau pe lista priorităților suporterilor credinței. De fapt Pavel încearcă un echilibru și o împăcare între sfințenia și autoritatea Legii și valoarea soteriologică a credinței și harului.
Legea Vechiului Testament și-a dovedit ineficiența nu din cauza defecțiunilor ei interne, ci din cauza aplicării greșite. Intenția lui Dumnezeu a fost ca desfășurarea de forțe de la Sinai să producă o impresie puternică privind măreția Lui, exprimată de altfel în chiar conținutul Legii Sale, dar această impresie de moment nu a găsit continuitate, iar sentimentele religioase ale lui Israel s-au alterat repede. Ca expresie a caracterului divin, Legea continua să fie sfântă, dar poporul continua să se afunde în păcat, făcând în mod necesar loc harului și credinței.
Cum pot împăca sfințenia și puterea Legii cu frumusețea și îndurarea lui Dumnezeu, în aceeași învățătură creștină?
