Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit.
Psalmii 51:17
Capitularea are de-a face cu depunerea armelor și ridicarea brațelor în semn de predare și abandonare a luptei. În general, capitularea nu este o alternativă agreabilă și nici o perspectivă de dorit când este vorba despre combatanța necesară marii lupte dintre bine și rău. În lupta de partea lui Dumnezeu nu ar trebui să existe niciodată dezertare sau lipsă de dârzenie și determinare.
Dar, dacă sufletul nostru nutrește uneori rezistență sau ostilitate față de Dumnezeu, atunci capitularea este cel mai important lucru de care avem nevoie. Omul, prin natura lui de după căderea în păcat, se opune Legii lui Dumnezeu, se împotrivește chemării și atracției lui Dumnezeu, se zvârcolește din răsputeri și nu vrea să moară împreună cu Hristos. Este necesară o decizie esențială de abandonare în brațele lui Dumnezeu. Foarte pregnant se manifestă aici reflexul de conservare al celui care este în pericol să se înece și care crede că se poate salva prinzându-se cu disperare de salvamar. Capitularea este singura manevră salvatoare în mâna Salvatorului celui mare.
Imaginea lui Saul din Tars prăbușit la poarta Damascului este una dintre cele mai elocvente lecții despre capitularea de care fiecare suflet omenesc are nevoie. Numai o predare fără rezerve lui Dumnezeu poate asigura un loc în împărăția slavei. Numai capitularea în fața ofensivei permanente a iubirii lui Dumnezeu ne poate califica pentru a fi combatanți de nădejde în războiul început în cer și mutat pe pământ.
Dumnezeu poate recondiționa doar un suflet care s-a prăbușit pe Stâncă. El apreciază o inimă zdrobită mai mult decât mirosul jertfelor pentru păcat. În acest context vede David, în Psalmul 51, zidirea unei inimi noi și instalarea unui duh nou și statornic.
Pentru ce trebuie să lupt cu înverșunare și ce trebuie să abandonez și să predau fără rezerve?
