„Către Domnul strig în strâmtorarea mea, şi El m-ascultă.” – Psalmii 120:1
„Noi ne încredem în propriile noastre puteri, până când pierdem şi cea din urmă speranţă şi simţim că suntem la un pas de pierzare. Abia apoi ne amintim de Domnul Isus şi, dacă strigăm către El, glasul nostru nu va rămâne neauzit.” – Ellen White
Mereu parcă este nevoie de limită. Mereu ajungem să vorbim despre punctul în care ne recunoaştem neputincioşi şi Îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze. Întrebarea este de ce tot uităm că şi altădată am făcut la fel şi am promis că nu mai repetăm greşeala? De ce de fiecare dată o tot luăm cu lecţiile de la zero de parcă cineva ar formata mereu memoria experienţelor noastre? Se ştie că cele mai multe lecţii le învăţăm în momentele care ne marchează sufleteşte mai mult decât atunci când suferim fizic. Ţinem minte mai mult dacă ne-a durut ceva în sufletul nostru decât dacă ne-a durut o parte a corpului. În acest caz, este explicabil de ce uneori trebuie să trecem prin astfel de suferinţe şi înţelegem că lecţiile neînsuşite revin în alte exerciţii. Există multe decizii pe care le luăm când trecem prin momente de cumpănă, apoi foarte repede după rezolvarea problemelor parcă uităm cu desăvârşire. Ne reîntâlnim uneori cu experienţe asemănătoare şi atunci ne amintim că am promis şi nu am îndeplinit ce am promis.
Provocare
Încearcă să-ţi aminteşti ceva ce ţi-ai promis la ultima încercare şi vezi dacă ai putea totuşi să te ţii de promisiune.
