El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El, Dumnezeu, care locuiește în Locașul Lui cel Sfânt. Dumnezeu dă o familie celor părăsiți, El izbăvește pe prinșii de război și-i face fericiți; numai cei răzvrătiți locuiesc în locuri uscate.
Psalmii 68:5-6
Stând la masa din sufragerie, mama mi-a povestit un vis pe care îl avusese în noaptea precedentă. În visul ei, un înger îi arătase două fetițe gemene și îi spusese că sunt copiii pe care Dumnezeu mi-i va da peste doi ani. Ca femeie singură care se apropia de vârsta de 30 de ani, aceasta a fost o promisiune binevenită din partea lui Dumnezeu, iar eu am calculat în minte un calendar pentru următorii doi ani. Pe măsură ce zilele treceau și nicio nouă relație nu se materializa, am uitat de visul mamei. Ea s-a înscris și la un curs de formare pentru a deveni mamă adoptivă. Întrucât locuiam în aceeași casă, evaluarea a inclus interviuri cu toți adulții din casă, inclusiv cu mine. În timpul interviului meu, i-am menționat întâmplător asistentei sociale că eram interesată de adopție.
Doi ani mai târziu, în timp ce mama mea se pregătea pentru primii ei copii în plasament, gemeni nou-născuți, stătea la aceeași masă din sufragerie împăturind haine de bebeluș. În timp ce vorbeam, a comentat că asistenta lor socială, care, din întâmplare, era aceeași care ne făcuse evaluarea la domiciliu, o întrebase dacă mai eram interesată de adopție. Și, dacă da, dacă aș lua în considerare aceste fetițe. Era ca și cum în fața mea ar fi coborât un ecran, în timp ce scena de acum doi ani se derula din nou. Știam că aceștia erau copiii din visul mamei mele. Și am plâns. Nu așa voiam să-mi întemeiez familia, dar, cu lacrimi în ochi, m-am rugat să am încredere în planurile Lui. Două zile mai târziu, am adus acasă de la spital două grămăjoare de 5,5 kilograme în total.
În următoarele câteva luni, prietenii m-au avertizat să nu mă atașez prea mult, deoarece nu existau garanții că fetele vor fi disponibile pentru adopție. Și, chiar dacă ar fi fost, șansele ca o femeie singură să obțină aprobarea să le adopte erau mici. Dar, în inima mea, m-am agățat de promisiunea lui Dumnezeu și am avut încredere că El va găsi o cale. După trei ani și multiple coincidențe, sau ceea ce noi numim coincidențe divine, judecătorul a semnat actele care ne făceau legal familia pe care Dumnezeu o crease cu ani în urmă. De fiecare dată când mă uit la fetele mele, îmi amintesc că Dumnezeu încă Se ocupă de îngrijirea celor fără tată. El încă orchestrează modalități minunate de a-i așeza pe cei singuri în familii. El încă ne călăuzește cu cântece de bucurie, care reflectă dragostea Sa neclintită.
Melissa Martinez
