Iată, voi face ceva nou şi-i gata să se întâmple: să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustiu şi râuri, în locuri secetoase.
Isaia 43:19
Așadar, nu sunt sigură ce m-a apucat să ajut la planificarea unei excursii cât se poate de improbabile pentru nepotul meu de cincisprezece ani și pentru mine, o persoană de șaptezeci și opt de ani. (Un ingredient secret poate a stat în acei nachos vegetarieni de la un nou restaurant Tex-Mex din oraș? Sau, mai probabil, în existența mea cu susul în jos de la moartea soțului meu Jim, acum șase luni, care încă îmi mai întunecă uneori gândirea). În orice caz, Zion și cu mine ne-am înscris pentru o aventură cu tiroliana pe patru corzi în munții Georgia, din apropiere. Până când a sosit ziua de tiroliană, patru membri ai familiei, cu vârste cuprinse între unsprezece și șaptezeci și opt de ani (da, eu), s-au implicat și ei. Iar aventura în sine s-a extins de la patru la șapte corzi de tiroliană. De fapt, m-am înscris inițial ca spectator, dar tânărul șmecher și vorbăreț, manager de tiroliană la recepția de lângă grajdurile de cai, m-a convins că voi fi în siguranță, chiar și în „condiția” mea de „senior”. Și uite așa m-am trezit brusc purtând o cască galbenă strălucitoare și un ham de scaun deloc măgulitor, de care atârnau puternic niște cleme de prindere zornăitoare.
Apoi au început festivitățile cu tiroliana. Deși strigam entuziasmată a încurajare pentru toți membrii familiei mele care se avântau pe primele patru linii (eu mergeam întotdeauna ultima), îmi țineam respirația, mă agățam de linia de siguranță și strângeam pleoapele bine închise în timpul propriilor mele plimbări terifiante. Înainte de coborârea noastră pe a cincea (și cea mai lungă) linie, ghidul a sugerat că unora le-ar plăcea să se dea cu tiroliana cu susul în jos. Mi‑am înăbușit un râs disprețuitor la sugestia lui absurdă. Apoi, ceilalți trei membri ai familiei mele chiar au făcut-o! Așa că am început să mă autosugestionez: Carolyn, tocmai ți-ai pierdut sufletul pereche de treizeci de ani. Ce poate fi mai rău decât asta? Să fii cu capul în jos pe o tiroliană nu poate fi mai înfricoșător decât nesiguranța și singurătatea pe care le porți cu tine de atâta vreme. „Ce e cu manevra aia de întoarcere?” L-am întrebat pe ghid. Curând am coborât pe linie, cu capul în jos. Când am deschis ochii și am privit „în sus”, am văzut un iaz împădurit „deasupra” mea. Când am privit „în jos”, picioarele mele ridicate păreau să se plimbe pe cer. Trăiam o metaforă. Locația pământului și a cerului nu se schimbase, dar perspectiva mea se schimbase. Pentru că, suspendat și șuierând cu mine prin aerul subțire, Dumnezeu făcea „ceva nou”, ceva… vindecător. Euforie? Nu, mai degrabă convingere. Deși văduvă de curând, știam acum că voi supraviețui călătoriei care mă aștepta în noua mea lume „cu susul în jos”.
Carolyn Rathbun Sutton
