Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip: lată că te-am săpat pe mâinile Mele, şi zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei! – Isaia 49:15,16
Tatăl meu a murit pe când eu aveam trei ani. Mama m-a dat unei prietene de-a tatălui meu, asistentă medicală, să mă crească. La şase ani, această asistentă m-a trimis să locuiesc cu sora ei, care nu avea copii. Ei îi spuneam „mătuşa”. La paisprezece ani, mătuşa mea adoptivă m-a prezentat unei femei, spunându-mi: „Ea este mama ta biologică.” Nu o cunoşteam pe această femeie şi nu aveam nicio legătură cu ea. A stat puţin cu mine şi în aceeaşi zi a şi plecat. După vizita ei am înţeles de ce am fost încredinţată unui părinte adoptiv. Biata mamă, părinte singur, era atât de săracă, încât de-abia reuşea să câştige cele necesare traiului pentru fraţii mei.
După vizita mamei am început să mă întreb de ce m-a abandonat în mâinile unui părinte adoptiv şi nu m-a mai vizitat. Nu mi-a fost uşor să cresc cu un părinte adoptiv, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru providenţa Lui zilnică. Asistenta care m-a trimis la părintele adoptiv a fost întotdeauna alături să-mi împlinească nevoile prin sora ei. Se înrâmpla să nu primesc întotdeauna lucrurile de strictă necesitate şi adesea sufeream din această cauză.
În ultimul an de liceu, mama adoptivă a sugerat să merg în satul meu natal, ştiind că nu am mai fost acolo de la adopţia mea. Iniţial am crezut că este o glumă. Dar ea m-a îndemnat să merg, aşa că am hotărât să merg. De fapt, eram nerăbdătoare să merg din cauză că nu îmi cunoşteam fraţii şi nu ştiam nimic despre satul natal, într-o după-amiază am pornit spre acel sat. Când am ajuns acolo, am început să o caut pe mama. Din nefericire, numele pe care eu îl ştiam era diferit de numele cu care era cunoscută în sat. Aşa că mi-a luat ceva timp până am găsit-o – cu ajutorul unei mătuşi necunoscute mine. Părea că mama mă abandonase şi condiţiile în care ea trăia erau aproape inumane. Pot spune că mi-a fost mai bine Iară ea, în ciuda greutăţilor prin care am trecut alături de mama adoptivă.
Meditând la această parte din viaţa mea, apreciez foarte mult afirmaţia din Isaia 49:15, unde spune: „Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip.” Aici avem asigurarea că Dumnezeu nu ne va părăsi şi nu ne va abandona niciodată. El Se îngrijeşte de noi şi este o „mamă” adevărată pentru noi.
Evelyn Osei-Bonsu
