Ascultă sfaturile şi primeşte învăţătura, ca să fii înţelept pe viitor! Omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlineşte. (Proverbele 19:20,21)
Sunt a patra fată născută în familie şi aveam şapte ani când tatăl meu s-a convertit. În 1945 s-a întors acasă, după trei ani de prizonierat. După convertire a renunţat complet la viaţa lumească pe care a trăit-o înainte. Pe surorile mele mai mari le-au trimis la şcoală, dar în dreptul meu au decis să nu mai continui şcoala. Mi-aş fi dorit să fiu medic cu orice preţ. Toată viaţa mea am fost nemulţumită din această cauză. Totuşi am folosit ocazia să citesc cât am putut de mult.
Am devenit soţie de pastor, lucru pe care nu mi l-am dorit niciodată, iar viaţa familiei de pastor din anii ’60 nu era deloc de invidiat. Salariile erau foarte mici, iar soţiile de pastori nu aveau voie să fie angajate, ci să-şi ajute soţii. Noi am respectat regula, totuşi am lucrat noaptea pentru a asigura cele necesare pentru copiii noştri. Am fost zilieră la vopsitorie, am făcut lucru de mână, am vopsit goblenuri, am scris şi am tradus. Între timp, am construit şi o casă cu ajutorul părinţilor şi al fraţilor. În primii şase ani, ne-am mutat de şase ori. Familia ni s-a înmulţit cu doi copii şi ne-au şi mutat între timp. Cu faptul că nu am mai vrut să mă mai mut nu mă laud, dar mulţumesc conducerii că i-a dat soţului meu districte în jurul localităţii unde stăteam. Timp de 33 de ani, bisericile lui nu au dus lipsă de poezii şi programe pentru tineret. Asta îmi plăcea să fac. În sfârşit, cu ajutorul unui frate şi al fiului meu, am reuşit să obţin o mică pensie, dar este foarte puţin.
Totuşi astăzi, la 73 de ani, pot să spun că, în ciuda multor greutăţi, câştigul a fost faptul că întotdeauna am fost acasă lângă copiii mei. Nu am dus niciodată lipsă de nimic, copiii au crescut într-o biserică frumoasă, au rămas în credinţă, sunt oameni serioşi, responsabili, niciodată nu m-au supărat, ne ajută în orice necaz. Nu le-am putut oferi mai mult decât o educaţie bună, dar Dumnezeu i-a răsplătit mult mai mult… Slăvit fie Numele Lui.
Dacă Dumnezeu va îngădui să mă reîntâlnesc cu tatăl meu, nu îi voi reproşa faptul că nu m-a dat la şcoală, aşa cum mi-am dorit toată viaţa – mai ales că acolo, în ceruri, vom uita tot ce este vechi.
„Cele mai preţioase pentru formarea caracterului copiilor sunt faptele mici de slujire pentru Hristos din viaţa de fiecare zi. Acestea le îndreaptă paşii pe drumul slujirii neegoiste. Este datoria părinţilor şi educatorilor să trezească acest spirit, să-l păstreze viu şi să-l promoveze mai departe. Aceasta este cea mai importantă datorie.” (Ellen G. White, Alege viaţa, p. 56)
Eva Blenessy, Sărmaş, Transilvania de Sud
