Fiule, păstrează cuvintele mele şi ţine la sfaturile mele. (Proverbele 7:1)
Meseria de părinte este una dintre cele mai importante şi mai provocatoare meserii. Nici nu se naşte bine copilul, că programul liniştit de altădată e întors pe dos cât ai clipi din ochi. Neajutorat şi total dependent la început de ajutorul părintelui, copilul creşte, se dezvoltă, învaţă să iubească şi să dăruiască celor dragi încredere, respect şi preţuire. Cel puţin, aşa ar fi de aşteptat să se întâmple.
Ca părinţi, urmărim fiecare progres al copiilor noştri, suntem atenţi la fiecare detaliu şi căutăm, pe cât posibil, să le asigurăm o educaţie care să le ofere acestora o perspectivă cât mai largă şi o protecţie cât mai sigură împotriva a tot ce înseamnă frustrare, durere şi dezamăgire. Suntem încântaţi când îi vedem punând în aplicare sfaturile părinteşti şi suferim alături de ei şi poate într-o măsură mai mare decât suferă ei înşişi, pentru fiecare alegere greşită şi pentru fiecare suferinţă provocată prin neascultare. Da, greşelile lor, încăpăţânarea, lipsa de respect şi consideraţie manifestate uneori, ne pot răni inima, dar nu ne pot împiedica să îi iubim şi să luptăm pentru fericirea lor.
M-am gândit la Dumnezeu, Părintele nostru…, la răbdarea, dragostea, frustrarea şi aşteptarea inimii Lui. Ia timp să creşti un copil, doi sau trei… Dar cum e oare să creşti copii non-stop? Pentru că Dumnezeu creşte copii non-stop. Noi suntem fiicele Lui. Vă daţi seama ce volum mare de răbdare, dragoste, înţelepciune şi bunătate presupune această meserie? Pentru El, fiecare copil e unic, de neînlocuit. Iar doza de atenţie, dragoste şi purtare de grijă manifestate faţă de fiecare este continuă, absolută, desăvârşită. îmi imaginez bucuria Lui atunci când alegem să-L ascultăm… Ascultarea este dovada că Îi recunoaştem autoritatea, că îl iubim şi îl respectăm. Nu vreau însă să îmi imaginez durerea care Îi sfâşie inima atunci când suntem prea ocupate ca să-I acordăm atenţie, ca să-I ascultăm îndemnurile şi să-I împlinim voia. Uneori, poate că am uitat de El, altă dată L-am repezit sau poate că i-am spus două vorbe în grabă… Poate să existe pentru părinte o durere mai mare decât aceea de a fi uitat sau de a fi tratat cu indiferenţă?
Cum ne raportăm la Dumnezeu, Părintele nostru? Am împlinit aşteptările Lui? Când I-am umplut inima cu bucurie ultima oară? Ziua de azi este darul Lui pentru noi… El tânjeşte după atenţia şi dragostea noastră. Cât Îl vom lăsa să mai aştepte?
Cristina Potocian Băndean, Transilvania de Nord
