Și au șezut pe pământ, lângă el, șapte zile și șapte nopți, fără s-i spună o vorbă, căci vedeau cât de mare îi este durerea.
Iov 2:13
Tăcerea și vorbirea își au rolul, timpul și utilitatea așezate de Dumnezeu. Binele pe care îl aduce vorbirea adecvată este potențat și de tăcerea arătată la vremea și locul ei. Când este vremea tăcerii, vorbirea poate obosi sau prost dispune, de aceea fiecare om trebuie să fie încet la vorbire și grabnic la ascultare, care presupune tăcere înțeleaptă.
A sta șapte zile și șapte nopți în tăcere în casa de durere a unui prieten poate fi considerat un act lipsit de noimă și bunăvoință, dar taciturnii, prietenii lui Iov, au procedat corect în contextul cultural și conjunctural în care se aflau. Lungimea tăcerii lor exprima profunda recunoaștere a tragismului situației în care se afla Iov. Deposedat de bunuri, de copii și sănătate, ce putea fi mai rău. Tăcerea lor era un semn de compasiune din partea lor.
Am urmărit o emisiune live de radio în care două doamne se întreceau a lăuda comunicativitatea și valorile comunicării în relația de cuplu. La un moment dat, a fost un apel telefonic, iar conversația s-a desfășurat cam în următoarele cuvinte: „Stimate doamne, tot respectul pentru subiectul pus în discuție și pentru opiniile dvs. exprimate, dar permiteți-mi să vă spun că lucrurile pot fi și alt fel. Eu am un soț taciturn, care nu scoate mai mult de câteva zeci de cuvinte toată ziua, dar nu l-aș schimba cu nici cu unul dintre vorbăreții despre care vorbiți cu atâta înflăcărare. Taciturnul meu îmi aduce atâta liniște și siguranță în suflet încât nu mi-aș dori nimic altceva de la el. Fidelitatea și grija lui sensibilă și atentă mă face cu adevărat fericită.
Tăcerile noastre pot face rău, dar pot face și bine, ascunzând un suflet nobil și atent cu nevoile celor din jur. Sunt lucruri care se cer făcute în tăcere și cu devotament.
Doamne, binecuvântă vorbirea și tăcerea mea. Fă din fiecare dintre ele o sursă de lumină și alinare pentru oamenii din jurul meu. Amin!
