Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.
Romani 10:9
Mulți psihologi, autori și guru ai dezvoltării personale spun că primul pas spre vindecare este să spui adevărul. Aproape că au dreptate. Dar acesta este, de fapt, al doilea pas. Primul este să începi să-I spui adevărul lui Dumnezeu — să-L lași să lumineze colțurile întunecate, să-ți arate lucruri despre tine pe care nici nu știai că le ascunzi. Abia apoi poți începe să-ți spui adevărul și ție însuți.
Poți să o faci cu voce tare sau în scris. Este de mare ajutor să ai un om evlavios — un părinte, un pastor, un consilier sau un prieten matur — care să te asculte. Nu întâmplător, cei care se vindecă de dependențe pun accent pe a-și spune lor înșiși, lui Dumnezeu și unei alte persoane adevărul complet despre ei. Ei au înțeles că acesta este un pas esențial spre eliberare.
Imaginează-ți: Dumnezeu îți spune într-o zi: „Îți amintești când ți s-a întâmplat asta în clasa a patra? De atunci ai început să te retragi sau să te porți într-un anumit fel, iar asta ți-a afectat relațiile.” Iar tu răspunzi uimit: „Nu aveam idee! Ce descoperire incredibilă! De acum înainte, nu voi mai…” Dar după un timp observi că reacționezi la fel. Poate chiar uiți tot ce ai înțeles atunci. Exact ca omul din Iacov 1:24, care se uită în oglindă și apoi uită cum arată.
De aceea am ales acest verset, chiar dacă nu pare legat direct de porunca: „Să nu minți.” El arată importanța mărturisirii — a spune cu voce tare ceea ce credem. Minciunile și fricile care ne-au ținut captivi ani de zile au fost repetate la nesfârșit. Tot așa, și adevărul trebuie repetat — până când inima noastră începe să creadă și să trăiască după el. Atunci vom putea fi autentici, nu doar înaintea oglinzii, ci și înaintea lui Dumnezeu.
Mare Dumnezeule al Adevărului, știu că atunci când Ți-am dat inima mea, Tu m-ai primit pe deplin. Știu, de asemenea, că mai am multe de învățat. Te rog, călăuzește-mă suficient de repede ca să cresc și suficient de încet ca să nu mă prăbușesc sub greutatea minciunilor după care am trăit fără să știu.
