MULȚUMESC!

De aceea mângâiați-vă și întăriți-vă unii pe alții, cum și faceți într-adevăr!
1 Tesaloniceni 5:11

Complimentele sincere au fost esențiale pentru creșterea mea ca femeie, creștină și în slujire, dar mi-a fost greu să învăț să le accept cu grație.

Când cineva îmi spunea: „Îmi place ținuta ta!”, de multe ori răspundeam cu ceva de genul: „Oh, chestia asta veche? Am un pulover albastru care merge mai bine cu ea, dar este la spălătorie.” De ce nu puteam doar să zâmbesc și să spun: „Mulțumesc”?

Când cineva îmi spunea: „Cânți frumos la pian”, poate că eram încurajată să continui să cânt. Cu toate acestea, de multe ori spuneam ceva de genul: „Dar am făcut atât de multe greșeli la imnul de încheiere!” De ce nu puteam doar să zâmbesc și să spun: „Mulțumesc”?

Uneori, credem că suntem umili dacă ne minimalizăm ca răspuns la un compliment. Cât de umil este să nu fim de acord cu cineva, practic implorându-l să se certe cu noi și să ne reasigure că suntem minunați?

La prima vedere, complimentul este despre mine, dar am învățat că, de fapt, este vorba despre mai mult. Este vorba și despre cealaltă persoană care mi-a oferit prietenia. Atunci când îl resping, am respins acea legătură sau prietenie și am dat dovadă de lipsă de respect față de opinia ei.

Complimentele pot fi greu de acceptat atunci când simțim că nu le merităm, când ne simțim nesiguri sau dacă ne este teamă să recunoaștem că ne simțim destul de bine! Dacă ne gândim la complimente ca la oportunități de afirmare și conectare cu persoana care ni le adresează, vom fi mai amabili. Poate vom spune: „Mulțumesc, am luat fusta la o reducere grozavă!” Sau: „Ce lucru drăguț ai spus! Mulțumesc, am exersat!” Sau, și mai bine, vom zâmbi pur și simplu și vom spune: „Mulțumesc!”

Atunci când cineva caută să ne spună cuvinte amabile pentru a ne încuraja și a ne zidi, îl vom binecuvânta acceptând cu amabilitate afirmația sa. Procedând astfel, s-ar putea să trăim noi înșine mai smerit.