Domnul Hristos fusese într-adevăr apa vieții pentru Abel, Set, Enoh, Noe și pentru toți cei ce au primit învățăturile Lui, așa cum este și acum pentru cei care Îi cer băutura înviorătoare.
Nu era treaba ucenicilor să discute cine a păcătuit sau nu, ci ei trebuiau să înțeleagă puterea lui Dumnezeu, îndurarea și mila Sa manifestate în redarea vederii orbului. Toți trebuiau să înțeleagă că nu exista nicio putere vindecătoare în tină sau în scăldătoarea la care a fost trimis să se spele, ci acea putere se afla în Hristos.
Dumnezeu lucrează prin cine alege El, prin căile și mijloacele pe care le alege, însă întotdeauna unii vor fi de partea fariseilor care critică. Dumnezeu dorește ca toți să creadă, nu pentru că nu există posibilitatea îndoielii, ci pentru că există dovezi din belșug pentru a avea credință.
Dacă eziți și începi o discuție cu Satana sau te gândești la dificultăți și improbabilități, ocazia care este a ta va trece și poate nu se va mai întoarce niciodată. Minunea de la Betesda ar fi trebuit să-i convingă pe toți cei ce priveau că Isus este Fiul lui Dumnezeu.
Lucrările minunate ale lui Hristos, pe care Dumnezeu le intenționase ca o dovadă din cer pentru ei, Satana i-a făcut să le interpreteze împotriva Lui. Cu cât Dumnezeu le vorbea mai mult prin lucrările Sale de milă și iubire, cu atât deveneau mai aprigi în împotrivirea lor. Orbiți de prejudecăți, ei au refuzat să recunoască originea divină a lui Isus.
Hristos Îl prezenta pe Dumnezeu ca pe un Tată iubitor, nu ca pe un judecător răzbunător. El i-a atras pe toți, mari și mici, bogați și săraci, să-L vadă pe Dumnezeu în adevăratul Său caracter, învățându-i pe toți să-L cheme folosind apelativul acesta scump „Tatăl nostru”.
Prințul cerului fusese insultat din cauza inimii stricate, a necredinței și blasfemiei poporului Său. Ce lucru veninos este necredința! Ea a început odată cu primul mare apostat și până la ce dimensiuni înfricoșătoare îi poate conduce pe cei ce apucă pe cărarea sa se poate vedea în respingerea de către iudei a lui Mesia.
Promisiunile prețioase ale lui Dumnezeu nu ne sunt date pentru a ne face mai puternici sau pentru a ne bizui pe ele atunci când ne aruncăm fără rost în primejdie. Domnul ne cere să acționăm într-o umilă dependență de călăuzirea Sa.
Adam a fost biruit la capitolul poftă, iar Domnul Hristos trebuia să fie biruitor în acest punct. Puterea care se afla asupra Sa venea direct de la Tatăl, și El nu trebuia s-o exercite în favoarea Sa… El l-a întâmpinat pe vrăjmaș în puterea unui „așa zice Domnul”.
Hristos face tot ce-I stă în putere pentru a ne face liberi, pentru a face ca viețile noastre, acum îmbâcsite și înguste, să pornească la lucru spre binecuvântarea și ajutorarea altora. El dorește să ne facă să înțelegem că avem responsabilitatea de a face bine.
