Dumnezeu este înfricoșat în adunarea cea mare a sfinților și de temut pentru toți cei ce stau în jurul Lui.
Psalmii 89:7
Dintre toate valorile ascunse în porunca Sabatului, una dintre cele mai evidente este închinarea. Unul dintre pasajele preferate ale adventiștilor este Apocalipsa 14:6-13 — mesajele celor trei îngeri — toate vorbesc despre închinare. De fapt, ele fac trimitere directă la porunca a patra, chemându-ne să ne închinăm Celui care „a făcut cerul, pământul și marea”.
Am vorbit des despre relația personală cu Dumnezeu: cum s-o facem apropiată, autentică, vie. Îl numim Prietenul nostru, iar la finalul fiecărui devoțional ne rugăm scurt, ducând adevărul din text în inimă. Spunem că Isus merge cu noi în fiecare zi și că nimic din ce trăim nu e prea mic pentru El.
Toate acestea sunt adevărate și esențiale. Dar tot atât de adevărat este că, dacă L-am vedea brusc pe Dumnezeu cu ochii noștri fizici, reacția noastră ar fi una de uimire intensă, la limita fricii. Nu pentru că ne-ar fi teamă de El, ci pentru că este atât de mare, atât de puternic, de frumos și de greu de cuprins pentru o minte omenească.
Fiecare înger care li s-a arătat oamenilor a trebuit să spună mai întâi: „Nu vă temeți!” — doar prezența lor provoca cutremur. Și totuși, Psalmul 89 spune că îngerii înșiși tremură în fața lui Dumnezeu.
Închinarea izvorăște natural dintr-o inimă care începe să priceapă această realitate. Nu este despre un anume cântec, o formă de rugăciune sau o postură anume. Este o stare interioară, o conștientizare profundă a măreției lui Dumnezeu și a micimii noastre. Este uimirea care face tăcerea plină și cuvintele inutile.
O relație de iubire cu Dumnezeu nu e una bazată pe frică, ci pe respect sfânt, pe recunoașterea unei puteri care te copleșește și totuși te iubește. Răspunsul autentic al inimii credincioase este — și va fi mereu — închinarea.
Dumnezeule al oștirilor de îngeri, aș vrea să pot privi prin crăpăturile porților cerului și să Te văd măcar pentru o clipă. Ferește-mă de obișnuința care duce la dispreț, dar și de uimirea care mă poate ține la distanță. Tu ești Prietenul meu, dar și Dumnezeul măreției.
