Isus, care le-a cunoscut gândurile, a luat cuvântul și le-a zis: „Pentru ce cârtiți în inimile voastre?”
Luca 5:22
Cunoști o persoană cu dizabilități? Îți poți imagina cum ar fi să trăiești într-o societate în care nu există scaune cu rotile, fizioterapeuți, ajutor medical și, cel mai rău, majoritatea oamenilor cred că ești așa pentru că Dumnezeu te-a blestemat? Pe atunci, era și mai rău – se credea că o boală gravă este pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatul cuiva. Cât de crudă poate fi o astfel de gândire!
Imaginează-ți dacă acel om bolnav ar fi fost, într-adevăr, rezultatul alegerilor sale greșite. Am fi îngăduitori cu o astfel de persoană?
Acesta era cazul paraliticului din această relatare. El trăise o viață nesănătoasă și mulți credeau că Dumnezeu îl pedepsește pentru păcatele sale.
Apoi au apărut prietenii lui adevărați, care nu l-au lăsat la greu. Cei care spun adevărul cu dragoste, chiar și când doare. Cei care, atunci când tu nu mai poți rosti o rugăciune, o înalță ei pentru tine.
Acești prieteni nu au găsit scuze. Nu au spus: „Nu putem, e prea dificil. E prea departe.”
L-au ridicat pe o targă și l-au dus la Isus. Probabil că omul, zâmbind, le-a spus: Vedeți?, V-am spus eu! Uitați-vă la mulțime! Nu vom intra niciodată. Hai să mergem acasă!”
Dar cei patru prieteni s-au urcat pe acoperiș și au desfăcut țiglele. Apoi l-au coborât pe prietenul lor în fața lui Isus. Paraliticul, jenat și neputincios, privea în tăcere. Mulțimea a amuțit.
Isus i-a zâmbit și i-a spus acele cuvinte pline de putere: „Păcatele îți sunt iertate.” Toți se așteptau la o vindecare fizică, dar Isus a mers mai adânc. El a însănătoșit sufletul înainte de trup. Minunea s-a împlinit pe deplin: omul s-a ridicat, și-a luat patul și a început să meargă.
Constructor al Împărăției, ceea ce noi numim neputință, Tu transformi în biruință. Fă-mă o punte între durere și speranță, între omul căzut și dragostea Ta care ridică! Vreau să fiu plin de compasiune, să-i duc la Tine, prin rugăciune, pe cei care nu pot veni singuri.
