Și-a venit în fire și a zis: „Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor de foame aici!
Luca 15:17
Citisem despre doi prieteni ce se plimbau prin zgomotul infernal din centrul unui oraș. În dialogul lor s-a strecurat o provocare, pornită ca o temă de reflecție. Unul dintre ei îl întreabă pe celălalt: „Ce auzi?” Răspunsul a sosit prompt: „Aud zgomotul mașinilor, al claxoanelor, un vulcan de voci haotice…” S-a oprit. Era cam nedumerit. Convingător, se întoarse spre partenerul lui de plimbare și îi întoarse întrebarea: „Tu ce auzi?”
Fără a se folosi de cuvinte, și-a ridicat degetul arătător la nivelul buzelor, transmițându-i un semnal de tăcere. S-a oprit pe loc. A închis ochii și a rămas inert timp de câteva secunde. Apoi, parcă trezit intempestiv din reveria minții, și-a pironit ochii asupra prietenului lui și, schițând un zâmbet cald, i-a răspuns cu certitudine: „Aud câteva păsărele ciripind, adierea lină a vântului și foșnetul blând al frunzelor.”
Amândoi erau în mijlocul străzii. Unul era străpuns de zgomotul mulțimii, iar celălalt își pregătise auzul să prindă frumusețea incontestabilă adusă de sunetul naturii. Cam asta este diferența dintre vacarmul în care ne scăldăm zilele și frumusețea profundă a vieții. Prețul acestei descoperiri este liniștea. Dacă ești dispus să cauți liniștea, ea te poate conecta la adresa adevărată a sufletului tău. Azi poți opri vacarmul prin liniște.
Roagă-te pentru liniștea sufletului tău.
Provocare: Retrage-te preț de câteva clipe în liniște și pune-ți viața în mâna lui Isus.
