Atunci li s-au deschis ochii și L-au cunoscut, dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor.
Luca 24:31
Cei doi ucenici pe drumul spre Emaus nu erau nevăzători, dar ochii lor nu vedeau realitatea în toată frumusețea și sărbătoarea ei. Întreaga creație se bucura de triumful vieții asupra morții, în timp ce ochii tovarășilor de drum nu puteau vedea decât tristețe, pierdere și descurajare. Ei trăseseră nădejde că evenimentele recente de la Ierusalim aveau să aducă o schimbare radicală a condiției lor sociale și politice, dar moartea lui Isus le răpise orice urmă de speranță. Învățătorul lor era viu și sublim, pășind alături de ei pe cale, dar mintea și ochii lor trebuiau să facă un efort prea mare pentru a crede acest fapt, așa că se complăceau în neputință și resemnare.
Cale de câteva ceasuri bune au făcut o recapitulare a tuturor scripturilor esențiale cu privire la Mesia care trebuia să vină. Aveau nevoie și mai târziu de acest studiu biblic. Cu mare greutate, miopia lor rațională și emoțională a fost îndepărtată. Argumentele s-au strâns de jur împrejur până când nu au mai avut nicio altă cale decât aceea de a recunoaște realitatea în toată splendoarea ei. Isus era viu și sublim și Se afla alături de ei binecuvântând și frângând pâinea la cină.
Când miopia le-a fost îndepărtată și credința, reînviorată, Isus S-a făcut nevăzut dinaintea ochilor lor. Nici nu mai era nevoie de prezența Lui fizică. Misiunea Lui de recondiționare a credinței fusese realizată cu succes. Ochii lor spirituali puteau vedea de acum slava viitoare, iar dispariția Învățătorului nu făcea decât să stimuleze și să alimenteze această viziune.
Este suficient de pătrunzătoare puterea mea de percepție a realităților divine, pentru a nu trebui să călătoresc în neputință și resemnare când viața se dezlănțuie în jurul meu?
