Domnul este aproape de cei cu inima frântă și-i mântuiește pe cei cu duhul zdrobit.
Psalmii 34:18
Anul în care mama noastră a împlinit nouăzeci și trei de ani a fost un an dificil pentru mine și frații mei. La două săptămâni după aniversarea ei, a acuzat dureri abdominale severe. Un CT a relevat o tumoare malignă la baza colonului ascendent. Coerentă și lucidă, a luat singură toate deciziile privind îngrijirea și a semnat consimțământul pentru intervenția chirurgicală. A trecut cu bine prin operație, dar complicațiile pulmonare i-au curmat viața trei săptămâni mai târziu.
Am putut vorbi cu ea pe FaceTime cât timp a fost în spital și, urmărind evoluția ei, ne rezervaserăm deja biletele pentru data estimată a externării. Am fost devastați de pierderea ei înainte să putem ajunge acasă. Pierderea unei mame este de nedescris. Ea era liantul întâlnirilor de familie. Plănuisem deja o aniversare specială pentru cei nouăzeci și cinci de ani ai ei, iar copiii, nepoții și strănepoții se pregăteau pentru un eveniment care nu avea să mai aibă loc.
După moartea ei, m-am închis în durerea mea. Când instructorul Școlii de Sabat m-a rugat să comentez studiul, am refuzat să vorbesc – ceea ce nu-mi stătea în fire. Singura activitate din afara casei pe care am continuat-o a fost să-mi predau mai departe cursurile celor de la Asistență medicală. Aceasta a devenit alinarea și mângâierea mea în lupta cu depresia. Împărtășirea scenariilor clinice inspirate de cazul mamei mele a fost modul meu de a-mi exprima durerea și pierderea, iar studenții au învățat să analizeze situațiile clinice pe baza dovezilor.
Elisabeth Kübler-Ross a identificat cele cinci etape ale durerii ca fiind: negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea. Prin harul și mila lui Dumnezeu, am ajuns să accept pierderea, dar mi-a fost cumplit de dor să mai vorbesc cu mama. Pavel scrie: „Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus” (Filipeni 4:7).
Sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile bune pe care mi le-a dat Dumnezeu: părinți credincioși, care acum se odihnesc în Isus, și speranța glorioasă a dimineții învierii, când Isus Își va primi toți copiii acasă. Atunci vom spune: „M‑am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința lui Isus.” În acea zi nu va mai fi durere, nici lacrimi. Maranatha!
autor: Edna Bacate Domingo
