Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine […]; dacă vei merge prin foc, nu te va arde.
Isaia 43:2
Aveam nevoie de această promisiune chiar în această dimineață, în timp ce încercam să trec cu greu prin hățișul de corecții pe care Comitetul de Planificare al orașului le făcuse la proiectul nostru de transformare a garajului de acasă. Sentimentul de neputință și disperarea că nu vom înțelege niciodată jargonul care umplea cele șapte pagini ale documentului erau suficiente pentru a mă împinge la… da, la rugăciune.
Ne-am apucat de acest proiect după ce fiica noastră a divorțat și a venit să locuiască cu noi. Aveam un garaj foarte mare, pe care voiam de ani de zile să îl transformăm în spațiu de locuit, dar abia recent legislația californiană ne-a permis să facem acest lucru. Dar, după ce am primit documentul de la primărie, în care erau prezentate cel puțin cinci obstacole majore pe care trebuia să le depășim, credința mea a început să se clatine. Mai era Domnul încă cu noi sau se răzgândise și nu era bine să mergem înainte cu acest proiect?
În culmea frustrării mele, fiica mea, Carmen, a intrat și m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?” Când i-am arătat documentele, mi-a răspuns simplu: „Nu trebuie să te stresezi din cauza asta. Am un prieten care știe oameni aici, în oraș, care ne pot ajuta cu toate astea – și la prețuri bune!” M-am simțit rușinată că, în loc să mă îndrept spre rugăciune, unde se afla adevărata soluție la dilema mea, am permis ca incertitudinea și confuzia să mă cuprindă.
În cartea Schițe din viața mea, Ellen White povestește cum, odată, soțul ei, James, a trebuit să meargă pe jos cinci kilometri dus-întors prin ploaie pentru a face rost de mâncare. Scria ea: „Când a intrat în casă foarte obosit, nervii mei au cedat de supărare. Primul meu gând a fost acela că Dumnezeu ne uitase. I-am spus soțului meu: «Cum am ajuns în starea aceasta? Oare ne-a părăsit Dumnezeu?»” (p. 105, în orig.). Nu și-a putut stăpâni lacrimile și a plâns cu voce tare ore întregi până când a leșinat. Următorul lucru pe care îl scrie ea este: „Cei din casă au înălțat rugăciuni pentru mine. Curând am simțit puterea înviorătoare a Duhului lui Dumnezeu și am regretat faptul că mă lăsasem copleșită de descurajare” (p. 106, în orig.). Cât de prostească și de lipsită de importanță părea mica mea „criză” după ce am citit această mărturie a unei puternice femei a credinței! Și cât de mult ne întărește credința să știm că rugăciunea a ridicat-o – și ne poate ridica și pe noi – din groapa descurajării.
Lourdes E. Morales-Gudmundsson
