Îngerii sunt printre noi – partea 1

Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi. (1 Petru 5:7)

Am avut privilegiul de a merge în Africa, în urmă cu câțiva ani, împreună cu organizația umanitară globală a bisericii noastre. A fost o mică echipă formată din trei membri și plănuiam să facem un film documentar (pe cuprinsul a trei țări) și un video muzical pentru un cântec pe care îl compusesem pentru acea organizație. La data plecării, vizele noastre nu erau încă aprobate pentru accesul în ultima țară de destinație. Astfel că ziua plecării a trecut, iar noi am continuat lucrul la orfelinatul unde ne desfășuram activitatea. M-am rugat în tăcere: Dacă este voia Ta, Doamne, vom merge în această ultimă țară. Vizele noastre au fost aprobate de către șeful guvernului, care a semnat pentru fiecare membru al echipei.

Totuși, ni s-a spus că filmarea și fotografierea erau stric interzise – erau ilegale – în acea țară. Puteam fi arestați și acuzați de spionaj, dacă eram descoperiți făcând una dintre aceste activități; totuși, iată-ne la bordul navei de zbor, cu valizele pline de aparatură profesională de filmat și de fotografiat. După o așteptare intensă, de două ore, la biroul de imigrări al aeroportului, am fost, ca prin minune, lăsați să intrăm cu echipamentul nostru de filmare și cu tot ce aveam. Am pătruns adânc în Deșertul Sahara, ne-am îmbarcat pe un vas de pe Nil și am trecut prin situații-limită în timp ce filmam scene impresionante și dramatice.

La întoarcere, fiecare avea un program de plecare diferit. Regizorul pleca primul, eu, următoarea, iar apoi, cameramanul. Avioanele noastre decolau la ora 3:00 noaptea din capitala țării. Din nou, vizele trebuiau semnate, ca să putem părăsi țara. La 00:30 am primit mesajul că viza mea tocmai fusese semnată și că puteam să mă îndrept spre aeroport. Un localnic, care vorbea o engleză stricată, m-a dus cu mașina până acolo, a descărcat bagajele pe bordură și mi-a indicat „drumul” către micul aeroport. Mi-am făcut loc prin mulţime și parcă mă simțeam stingherită de privirile insistente și curioase. Cu gândirea mea occidentală, am presupus că nu mai aveam nevoie de eșarfa care îmi acoperea capul. Și eram acolo, o femeie „neacoperită” cum se cuvenea, cu pantaloni și bluză, cu părul blond fluturându-mi în bătaia vântului.

Ajunsă la intrarea în aeroport, gardienii au blocat ușile. Deși le-am arătat biletul tipărit, ei au refuzat să mă lase să intru.

Doamne, ai promis să ai grijă de mine. Am nevoie disperată de ajutorul Tău!

Naomi Striemer

Carolyn Sutton
Carolyn Sutton
Un devoțional zilnic scris de femei, pentru femei

Primește în fiecare zi pe Telegram devoționalul preferat. Citește mai multe aici.

Ascultă podcastul Devoționale Audio

Publicate astăzi

Versetul zilei

Urmărește Devoționalul Video

Articolul precedentPotenţialul uman
Articolul următorȘase fațete ale zarului