Dar nu s-au abătut de la păcatele casei lui Ieroboam, care făcuse pe Israel să păcătuiască; s-au dedat și ei la ele și chiar idolul Astarteei sta încă în picioare la Samaria.
2 Împărați 13:6
Obiceiul închinătorilor la idoli era să-și așeze idolii într-o livadă de copaci sau alte plante, pentru că se credea că pomii au puteri spirituale deosebite. Una din plantele căreia unii dintre păgânii din vechime i s-au închinat este vâscul.
Vâscul are frunze verzi chiar și în mijlocul iernii, când copacul pe care trăiește pare lipsit de viață, așa că oamenii au crezut că vâscul are puteri magice. Druizii, care erau preoți păgâni din Franța, Britania și Irlanda de acum două mii de ani, credeau chiar că vâscul este un fel de spirit, pentru că se părea că nu are rădăcini. (De fapt are rădăcini, dar sunt așa de mici că se pare că oamenii din vechime nu le-au observat).
Au fost apoi popoare care credeau că vâscul are puterea de a-i vindeca pe bolnavi și muribunzi. Acești oameni tăiau ramuri de vâsc și le aduceau în casă pentru a fi siguri că nu sunt afectați de puterea vrăjilor.
Scandinavii din vechime își întâmpinau vrăjmașii numai cu ramuri de vâsc, și de aici vine obiceiul de a te săruta de Crăciun sub o ramură de vâsc.
De fapt, vâscul este un tip de organism numit parazit, care obține toate substanțele necesare de la un alt organism. Semințele lipicioase ale vâscului se prind de trunchiul unui copac. Rădăcinile, asemănătoare cu firele de păr, pătrund în coaja acestuia și încep să absoarbă o parte din seva pe care copacul o trage pentru sine. Probabil că singurul merit al vâscului sunt bobițele lui albe pe care le mănâncă păsările. Dar să nu încerci să guști vreodată una – sunt foarte otrăvitoare pentru oameni.
Deși noi nu credem în idolii livezilor, este posibil totuși ca și noi să avem păcate în viața noastră, chiar atunci când Isus ne-a făgăduit să ne scape de cel rău și să ne curețe de orice nelegiuire.
