Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.
Isaia 41:10
Din când în când aud istorisiri despre animale sălbatice care uită sau își înving teama naturală față de oameni. Poate că Domnul lasă asemenea întâmplări ca să ne arate cum va fi pe Noul Pământ.
Într-o zi din septembrie, Jacque se duse să se plimbe prin pădurile din spatele casei ei din Minnesota. La un moment, dat văzu o potârniche gulerată ghemuită la pământ, la mai puțin de un metru de picioarele ei. După ce o privi câteva clipe, Jacque se decise să se așeze. Potârnichea se ridică încet și începu să meargă pe lângă marginea unui tufiș, însă fără să-și desprindă ochii de la Jacque. După un timp, potârnichea păru să se obișnuiască cu prezența omului.
Potârnichea începu să cânte încetișor, iar Jacque răspunse cu sunete asemănătoare. Auzind aceste sunete, potârnichea gulerată păru să răspundă și se apropie mai mult. Continuă să se învârtă în jurul ei până ce, în cele din urmă, trecu chiar pe sub brațul pe care se sprijinea. Apoi, după mai multe ture, se urcă țopăind pe piciorul fetei, stătu acolo câteva clipe, apoi se dădu jos și continuă să se învârtă în jurul ei. Când ajunse din nou în față, îi sări în poală. Și continuă să facă acest lucru destul de mult timp. Când Jacque se ridică să plece, potârnichea o urmă, așa că se așeză din nou jos și lăsă potârnichea să i se urce în poală. Abia când potârnichea o ciupi de mână și o făcu să tresară, Jacque se hotărî că a sosit timpul să plece. După ce plecă, potârnichea sări pe un buștean și o urmări cu privirea îndepărtându-se, de parcă ar fi vrut să spună: „A fost foarte bine. Te rog să mai vii.”
Nu-i așa că va fi minunat când teama naturală pe care animalele o au față de om va dispărea și ne vom putea bucura de compania lor ca de a unor prieteni – întocmai cum făceau Adam și Eva în Grădina Edenului?
