Numai înţelepciunea infinită putea plănui o astfel de unire şi numai puterea infinită o putea realiza. Este o unire care umple tot cerul de uimire şi adorare. Heruvimii din sanctuarul pământesc, care priveau cu veneraţie către tronul harului, reprezintă interesul cu care îngerii cereşti urmăresc desfăşurarea planului de răscumpărare.
În timp ce jertfa pentru păcat arăta către Hristos ca adevărata jertfă, iar marele-preot îl reprezenta pe Hristos ca mijlocitor, ţapul care era trimis în pustie îl simboliza pe Satana, autorul păcatului, asupra căruia vor fi aşezate, în cele din urmă, păcatele celor cu adevărat pocăiţi.
Hristos mijloceşte cu sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcătoşilor şi îi prezintă, împreună cu parfumul preţios al propriei Sale neprihăniri, rugăciunile credincioşilor pocăiţi. Aceasta era slujba care se îndeplinea în prima încăpere a sanctuarului din ceruri.
Lucrarea lui Hristos din sanctuarul de sus de a prezenta clipă de clipă sângele Său înaintea tronului harului, în timp ce mijloceşte pentru noi, ar trebui să lase o impresie adâncă asupra inimii noastre, ca să realizăm cât de valoroasă este fiecare clipă. Isus trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi; dar o singură clipă pierdută cu nepăsare nu mai poate fi recuperată niciodată.
Păcatul lui Adam şi al Evei au produs o separare înfricoşătoare între Dumnezeu şi omenire. Iar Hristos păşeşte între păcătoşii căzuţi şi Dumnezeu şi le spune: „Puteţi totuşi să veniţi la Tatăl; există un plan conceput prin care Dumnezeu poate fi împăcat cu omenirea şi omenirea cu Dumnezeu; vă puteţi apropia de Dumnezeu printr-un mijlocitor.”
După cum, în ispăşirea finală, păcatele celor cu adevărat pocăiţi vor fi şterse din cărţile cerului ca să nu mai fie amintite şi să nu mai vină în minte, tot astfel, în simbol, ele erau duse în pustie, îndepărtate pentru totdeauna de la adunare.
Sanctuarul primului legământ a fost construit de om, de Moise. Acesta este însă ridicat de Domnul, nu de om. În primul sanctuar slujeau preoţi pământeşti. În acesta slujeşte Hristos, ca Mare-Preot al nostru, la dreapta lui Dumnezeu. Primul sanctuar a fost pe pământ, celălalt este în ceruri.
Dacă cei care îşi ascund şi îşi scuză greşelile ar vedea cum triumfă Satana datorită lor, cum, pentru comportamentul lor, îi ia în derâdere pe Hristos şi pe sfinţii îngeri, aceşti păcătoşi s-ar grăbi să-şi mărturisească păcatele şi să înceteze să le mai comită.
Cei care vor să beneficieze de mijlocirea Mântuitorului nu trebuie să permită ca ceva să stea în calea procesului lor de sfinţire în temere de Dumnezeu. Orele preţioase, în loc să fie dedicate plăcerii, etalării sau căutării de câştig, ar trebui devotate studiului serios şi cu rugăciune al Cuvântului adevărului.
Când a murit pe Calvar, Isus a strigat: „S-a sfârşit!” şi perdeaua templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos. Acest lucru avea menirea să arate că slujbele sanctuarului pământesc s-au terminat o dată pentru totdeauna şi că Dumnezeu nu avea să Se mai întâlnească în templul lor pământesc cu preoţii pentru a le accepta jertfele.
