Toată lumina trecutului, toată lumina care străluceşte în prezent şi care ajunge până în viitor, aşa cum este ea revelată în Cuvântul lui Dumnezeu, este pentru fiecare suflet care o primeşte. Slava acestei lumini, care este însăşi slava caracterului lui Hristos, trebuie să se vadă în fiecare creştin, în familie, în biserică, în slujirea Cuvântului şi în fiecare instituţie înfiinţată de poporul lui Dumnezeu.
Lumina care a fost revărsată asupra aşteptătorilor a pătruns pretutindeni, iar cei din biserici, care aveau ceva lumină, care nu auziseră şi nu respinseseră cele trei mesaje, au răspuns chemării şi au părăsit bisericile căzute. Mulţi fuseseră conştienţi de aceste mesaje ani întregi, de când fuseseră date, şi lumina a strălucit asupra lor, iar ei au avut privilegiul să aleagă viaţa sau moartea.
În multe locuri pot fi văzute persoane consacrate vestind altora lumina care le-a făcut clară calea spre mântuire prin Hristos. Şi, pe măsură ce lasă ca lumina lor să strălucească neîntrerupt, la fel ca aceia care au fost botezaţi cu Duhul Sfânt în Ziua Cincizecimii, ei primesc mai mult şi tot mai mult din puterea Duhului Sfânt.
Mântuitorul ştia că niciun argument, oricât de logic, n-ar fi înmuiat inimile învârtoşate şi n-ar fi putut străpunge crusta egoismului şi a spiritului lumesc. El ştia că ucenicii Săi trebuiau să fie înzestraţi cu putere cerească; ştia că Evanghelia avea să fie eficientă numai dacă era vestită de inimi devenite calde şi buze devenite elocvente printr-o cunoaştere vie a Aceluia care este Calea, Adevărul şi Viaţa.
Hristos n-a dat greş în lucrarea Sa şi nici nu S-a descurajat; iar ucenicii trebuiau să dea dovadă de o credinţă tot atât de rezistentă. Ei trebuiau să lucreze aşa cum a lucrat El, depinzând de El pentru putere. Deşi calea lor avea să fie blocată cu piedici în aparenţă de neînvins, totuşi, prin harul Său, ei trebuiau să meargă înainte, fără să dispere vreodată şi nădăjduind totul.
Ucenicii aveau să-şi ducă mai departe lucrarea în Numele lui Hristos. Fiecare cuvânt şi faptă a lor trebuiau să îndrepte atenţia asupra Numelui Său, care are acea putere de viaţă prin care păcătoşii pot fi mântuiţi. Credinţa lor trebuia să se concentreze în Acela care este izvorul îndurării şi al puterii.
Cei care respectă Legea lui Dumnezeu sunt acuzaţi că au atras aceste pedepse asupra lumii şi sunt consideraţi cauza calamităţilor teribile ale naturii, cauza luptei şi a vărsării de sânge dintre oameni, care umplu pământul de nenorocire. Puterea care a însoţit ultima avertizare îi înfurie pe cei răi.
Sunt cei din poporul lui Dumnezeu atât de ferm bazaţi în prezent pe Cuvântul Său, încât să nu cedeze dovezilor date de simţuri? Vor rămâne ei devotaţi, într-o asemenea criză, Bibliei şi numai Bibliei?
Ca punct culminant în marea dramă de amăgire, Satana însuşi se va da drept Hristos. Biserica a declarat mult timp că aşteaptă venirea Mântuitorului ca împlinire a speranţelor ei. Acum, marele amăgitor va face să pară că Hristos a şi venit. În diferite părţi ale globului, Satana se va prezenta între oameni ca o fiinţă maiestuoasă.
Cei care respectă Sabatul biblic vor fi declaraţi duşmani ai legii şi ordinii, care dau la o parte restricţiile morale ale societăţii, provocând anarhie şi decădere şi atrăgând pedeapsa lui Dumnezeu asupra pământului. Scrupulozitatea lor în ce priveşte conştiinţa va fi considerată o dovadă de încăpăţânare şi dispreţ faţă de autoritate.
