Dacă noi vom veni la Dumnezeu admiţând neajutorarea noastră şi neputinţa noastră în privinţa ascultării de Legea lui Dumnezeu, El ne va da pacea. Si pacea ne va da uşurarea. Pacea aduce de asemenea şi biruinţa. Si biruinţa înseamnă ascultare - singurul fel de ascultare reală.
Cel drept va trăi prin credinţă. Dacă cei ce au fost iertaţi şi îndreptăţiţi prin neprihănirea lui Hristos trăiesc prin credinţă, ei vor putea să asculte. Dacă noi vom trăi o viaţă zilnică de credinţă în Isus, prin locuirea Sa în noi, noi vom putea să experimentăm o adevărată ascultare.
Ceea ce contează în ochii lui Dumnezeu sunt motivele şi dorinţele noastre ascunse, şi nu înfăţişarea noastră exterioară. Adevărata ascultare vine întotdeauna din inima, şi numai ca un rezultat al legăturii cu Hristos.
Din cauza pomului crucii pe care Isus şi-a dat viaţa pentru păcatele noastre, noi suntem invitaţi să devenim terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului. Si unindu-ne cu El, noi vom fi împuterniciţi să facem fapte de neprihănire şi să aducem roadă bună, roadă care să aducă cinste Numelui Său.
Numai prin unirea noastră cu Hristos, printr-o continuă legătură cu El, printr-o dependenţă de fiecare moment faţă de puterea Lui, vom putea fi noi făcuţi în stare să ascultăm cu adevărat, în ciuda păcătoşeniei firii noastre.
Numai prin credinţă vom fi noi în stare să păzim poruncile lui Dumnezeu. Ascultarea prin credinţă este singurul fel de ascultare adevărată care poate exista.
Punctul culminant al marei lupte nu va privi faptul dacă Isus a murit sau nu, sau dacă sângele Lui este îndestulător. Problema cheie chiar înaintea venirii lui Isus va fi dacă noi putem asculta de poruncile lui Dumnezeu sau dacă vom continua cu neascultarea. Acesta va fi conflictul final.
Darul nesfârşit de mare şi valoros al lui Dumnezeu în Isus Hristos face sigură acceptarea noastră, pentru că jertfa lui Isus a fost acceptată de Dumnezeu. Dumnezeu nu ne va uita sau abandona după ce a plătit un preţ atât de mare pentru răscumpărarea noastră.
Când venim la Isus, în fiecare zi, chiar aşa cum suntem, ne dăm seama că El ne primeşte. Când El ne dă darul pocăinţei, începem să înţelegem că dragostea Sa este destul de mare ca să ofere pocăinţă şi iertare chiar şi acelora dintre noi cărora a trebuit să li se ierte mult.
