Seara, dimineaţă şi la amiază, oftez şi gem şi El va auzi glasul meu. (Psalmii 55:17)
Credinţa adevărată se prinde de binecuvântarea promisă şi o pretinde înainte de a fi realizată şi simţită. Trebuie să trimitem prin credinţă cererile noastre dincolo de perdeaua a doua să ne lăsăm credinţa să se prindă de binecuvântarea făgăduită şi să o pretindem ca fiind a noastră. Trebuie apoi să credem că primim binecuvântarea, întrucât credinţa noastră s-a prins de ea şi, după Cuvânt, este a noastră. „Orice lucru veţi cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea” (Marcu 11:24). Aceasta este credinţa, credinţa curată: să credem că primim binecuvântarea înainte de a o realiza. Când realizăm binecuvântarea promisă şi ne bucurăm de ea, credinţa este consumată. Dar mulţi presupun că au multă credinţă când se împărtăşesc în măsură bogată din Duhul Sfânt şi că nu pot avea credinţă dacă nu simt puterea Duhului. Ei confundă credinţa cu binecuvântarea care vine prin credinţă. Momentul cel mai potrivit pentru a ne exercita credinţa este atunci când ne simţim lipsiţi de Duhul Sfânt. Când nori groşi de întuneric par să se strângă deasupra minţii, atunci este momentul să lăsăm credinţa vie să străpungă negura şi să risipească norii. Adevărata credinţă se întemeiază pe făgăduinţele cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu şi numai aceia care se supun acestui Cuvânt pot pretinde făgăduinţele lui glorioase. […] Ar trebui să petrecem mult timp în rugăciune tainică. Hristos este viţa, noi suntem mlădiţele. Şi, dacă vrem să creştem şi să înflorim, trebuie să ne tragem continuu seva şi hrana din Viţa cea vie; căci despărţiţi de Viţă, nu avem nicio putere.
L-am întrebat pe înger de ce nu mai era credinţă şi putere în Israel. El a spus: „Voi daţi drumul prea curând la braţul Domnului. Stăruiţi cu cererile voastre înaintea tronului şi prindeţi-vă bine, prin credinţă puternică. Făgăduinţele sunt sigure. Credeţi că primiţi lucrurile pe care le cereţi şi le veţi avea.” […] Am văzut că noi ne îndoiserăm de făgăduinţele sigure şi L-am rănit pe Mântuitorul prin lipsa noastră de credinţă. […] Dacă vrăjmaşul îi poate face pe cei disperaţi să-şi ia ochii de la Isus, să privească la ei înşişi şi să se ocupe de propria nevrednicie, în loc să se gândească la meritele lui Isus, la dragostea şi marea Sa îndurare, el le va lua scutul credinţei şi îşi va atinge scopul; vor fi expuşi la ispitele lui de foc. De aceea cei slabi ar trebui să privească la Isus şi să creadă în El; ei exercită atunci credinţă.
Experienţe şi viziuni, pp. 72-73
