Dragă prietene,
Urcam un traseu destul de dificil pentru picioarele mele insuficient antrenate. În ghiozdanul din spate căram conștiincioasă puținele provizii pe care mă consideram destul de puternică să le port întreaga zi. Înainte să pornim, cineva s-a oferit să mă ajute, cărându-mi sticla cu apă, însă am refuzat politicos, fiind sigură de abilitățile mele fizice. O povară care cu fiecare pas părea să se dubleze în greutate mă apasa. Am decis să o ignor, considerând că trecerea timpului sigur mă va face să mă obișnuiesc cu dificultatea traseului și că e doar o chestiune de timp până o să mă încălzesc, iar apoi voi prinde forțe proaspete. Aceeași voce mi-a cerut de mai multe ori să-i accept ajutorul, însă, cu recunoștință, am refuzat oferta, considerând că mă pot descurca și eu măcar cu atât. Dar greutatea mă apăsa din ce în ce mai tare. Același glas a întrebat iar, nepăsător față de refuzurile mele anterioare: Eunice, ai nevoie de ajutor? Am înmânat celui care atât de insistent mi-a oferit ajutorul sticla mea cu apă, pe care, bineînțeles, nu o considerasem până atunci un inconvenient. Însă fără acele kilograme m-am simțit apoi atât de ușoară, de parcă aș fi fost un fulg plutind printre dealuri!
Dacă uneori crezi că deții controlul, că poți și singur și că sigur nu ți-e drumul atât de greu, adu-ți aminte că nu îți poți da seama cât de grea îți este cu adevărat povara până când nu I-o dai toată Singurului care poate să ți-o poarte: Domnul Isus Hristos. El ne-a spus: Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. (Matei 11:28)
Cu prietenie, Eunice Marga
Asociația Adventus
