Preaiubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, (…) bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos.
1 Petru 4:12,13
Unul dintre sensurile pe care gândirea creștină le dă experiențelor dureroase specifice purtării crucii lui Hristos este acela de testare a credinței. Această testare are două efecte benefice. În primul rând, încercarea aduce în fața credinciosului dovada propriei sale creșteri și maturizări în credință. Trecerea prin încercări este dură și solicitantă, dar și promovarea examenului de maturitate este necesară calificării pentru misiuni mai importante.
În al doilea rând, încercarea credinței fortifică voința și determinarea, iar aceste trăsături de caracter conferă experienței creștine un grad mai mare de confort în circumstanțe nefavorabile și pline de adversitate. Apostolul Petru se referă în textul citat la persecuția religioasă pe care creștinii primului secol au fost nevoiți să o traverseze în postura de biruitori. Unii dintre ei au plătit cu prețul propriei vieți mărturia lor creștină, alți au rămas cu cicatrici și sechele în urma violențelor fizice la care au fost supuși. Dar imaginea lor publică de eroi ai credinței îi făcea chiar și pe persecutori să îi privească plini de respect.
Este proverbială experiența celor 40 de soldați creștini din armata imperială romană care au fost executați prin îngheț pe lacul Sebastos, de lângă cetatea cu același nume. Când, răpus de durere, unul dintre condamnați a venit la foc pentru a scăpa de moarte, unul dintre gardienii puși să supravegheze execuția a considerat că e o onoare să ocupe locul vacant. Acești martiri se considerau onorați să trăiască și să moară asemenea Întâiului Stătător al credinței lor, Isus Hristos. Posteritatea le păstrează pe drept cuvânt acestor eroi ai credinței o vie amintire, în fiecare primăvară.
Oare pot privi dificultățile vieții de creștin ca pe o sursă de dezvoltare personală și calificare pentru misiuni mai importante?
