Roada Duhului, dimpotrivă, este: (…) facerea de bine.
Galateni 5:22
Facerea de bine este o activitate desfășurată în mod voluntar, din dragoste și din interes neegoist în favoarea cuiva aflat în situația de a nu se descurca singur. Nu se urmărește niciun fel de recompensă sau câștig material, deoarece făptuitorul este conștient că beneficiarul nu are posibilitatea să se revanșeze pentru ceea ce a primit.
Caritatea este, în același timp, o manifestare profundă și integrată a Duhului Sfânt, care potențează constructiv manifestarea naturală a iubirii de oameni. Ea izvorăște dintr-un umanism adânc, existent în mod natural în sufletul omenesc, pe care Duhul Sfânt îl amplifică și îl orientează din punct de vedere spiritual.
Ca parte componentă a rodului Duhului Sfânt, caritatea trebuie cultivată în mod echilibrat și înțelept. În timp ce actul social are nevoie de compasiune și înțelegere pentru persoanele asistate, acțiunea sub impulsul emoțiilor puternice poate duce la decizii disproporționate, exagerate.
Da, și actul caritabil are nevoie de luciditate și judecată sănătoasă.
Pe de altă parte, caritatea poate fi folosită și ca factor catalizator pentru vindecare de traume și pierderi grave, episoade de depresie și anxietate. Atunci când ne aplecăm asupra durerilor altora ne vindecăm mai ușor de propriile noastre dureri sau tristeți.
Caritatea produce în sufletul celor asistați o reacție de recunoștință, care se reflectă asupra binefăcătorului în mod fericit și vindecător.
Când ajut, de ce ajut? Mă am în vedere pe mine? Sau pe cei pentru care vreau să fac ceva frumos, nobil și curat?
