Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.
Geneza 5:24
În timp ce mă rugam, mi-a atras atenția pasajul din Geneza 5:21-24. M-am gândit la relația lui Enoh cu Dumnezeu și la cât de profundă fusese.
Mai întâi, Enoh avea șaizeci și cinci de ani când a început să umble cu Dumnezeu. Era tatăl lui Metusala și, ca părinte, înțelegea nevoia ca părinții să se întoarcă spre Dumnezeu la fiecare pas. Oare eu Îl chemam pe Dumnezeu în numele copilului meu?
Biblia spune că Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani. M-am comparat cu el, rememorând momentele în care am lăsat graba vieții și urmarea propriilor mele căi să mă împiedice să-L consult pe Dumnezeu atât în chestiuni importante, cât și în unele mărunte.
Am recitit versetul și altceva mi-a străpuns inima: „Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut…”. Umblarea lui Enoh era o parte atât de constantă din viața lui, încât el scădea, iar Dumnezeu creștea. Enoh nu și-a pierdut personalitatea; nu i-a fost luată. Și-a cedat de bunăvoie voia lui Dumnezeu, știind că a pierde însemna, de fapt, a câștiga. Însemna a experimenta o pace și o siguranță de neimaginat.
Am privit din nou versetul și am descoperit o iubire și o răsplată infinite: „Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu” (Geneza 5:24). Lui Dumnezeu Îi plăcuseră atât de mult conversațiile cu Enoh, încât l-a luat pentru a continua să vorbească față în față cu el. Dar conversațiile mele cu Dumnezeu? Îi fac plăcere? Sunt ele cu adevărat profunde sau sunt dominate de cererile și pretențiile mele? Îi dau voie lui Dumnezeu să-mi vorbească sau încerc eu să vorbesc în locul Lui? Ar dori Dumnezeu să mă vadă față în față?
Toți avem nevoie să facem din cuvintele acestea strigătul nostru sincer: „Îl vreau pe Isus să meargă cu mine.”
autor: Greta Michelle Joachim-Fox-Dyett
