Doamne, Tu mi-ai ridicat sufletul din Locuința morților, Tu m-ai adus la viață din mijlocul celor ce se coboară în groapă.
Psalmii 30:3
Am aflat prima dată despre adventiștii de ziua a șaptea cu mulți, mulți ani în urmă. Am citit cu sârguință și am completat studii biblice prin poștă și am învățat despre Sabat, zecime, carne curată și necurată și multe alte lucruri pe care le-am îmbrățișat ca adevăr. Dar singurul domeniu în care am fost foarte slabă a fost relația cu Isus Hristos. Am găsit o biserică adventistă și am frecventat-o cu credință, dar, din nou, nu-L cunoșteam pe Domnul într-un mod cu adevărat personal și nu știam de puterea Sa de a mă ajuta să-mi înving frica și păcatul.
Mă rugam în dormitorul meu, dar mă chinuiam. Înăuntru, eram închisă în frică, îndoială, stimă de sine scăzută și o mulțime de alte păcate. În cele din urmă, a venit o zi în care, în timp ce mă luptam din nou în rugăciune, am renunțat și am acceptat gândul că Dumnezeu nu mă poate salva. Această convingere m-a aruncat în cea mai întunecată și înfricoșătoare groapă din viața mea. Credeam că eram într-o stare proastă înainte, dar acum era o tortură mintală insuportabilă, plină de teamă, pentru că îmi pierdusem speranța. Frica mistuitoare, fără nicio speranță la orizont, m-a umplut de ură de sine.
Este de necrezut, dar Dumnezeu mi-a arătat doar dragoste și milă. Deși mintea și inima mea erau înstrăinate de Dumnezeu, singurul gând era că nu aveam unde să mă duc după ajutor decât la biserică.
Pastorul știa de lupta intensă pe care o duceam și s-a rugat pentru mine. În acel moment, nu puteam vorbi. Rugăciunile sale nu au reușit să străpungă întunericul meu și, realizând că nu mai poate face nimic, a sunat o doamnă care era o femeie a rugăciunii. Ea a venit acasă la pastor și a încercat să comunice cu mine, dar gura mea era închisă. În timp ce se ruga, a rostit un mesaj de speranță de la Domnul.
Ea m-a invitat la consiliere, iar la prima noastră ședință a remarcat modul în care am fost capabilă să răspund și să vorbesc. S-a rugat și L-a rugat pe Dumnezeu să-mi arate ceva. A durat doar o clipă, dar am văzut cu ochii minții mele un pârâu de apă pură, care țâșnea cu repeziciune. Dumnezeu pătrundea în întuneric, în frică și în ură cu iubirea Sa. El nu renunțase la mine!
autor: Rosemarie Clardy
