Căci Eu cunosc planurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, planuri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o speranță.
Ieremia 29:11, NTR
Mă trezisem frustrată. Rareori dorm până târziu, dar atunci așa se întâmplă. După o noapte dificilă, în care visasem toate lucrurile pe care nu le făcusem la serviciu. După o seară frustrantă, în care mă simțeam de parcă îmi trădasem prietena. Circumstanțe mai presus de controlul meu sau de capacitatea mea de a schimba ceva mă opriseră să o ajut, așa cum plănuisem să o fac. Acum nu aș fi putut să am timp și pentru Dumnezeu, și pentru sală. Așa că L-am ales pe Dumnezeu.
Am citit textul de dimineață. Și apoi a venit apelul telefonic.
Soacra fratelui meu tocmai murise de cancer, după o luptă neînfricată. Fratele meu era în drum spre birou, ca să aranjeze câteva lucruri înainte de a merge la aeroport pentru a o lua pe cumnata lui. Soția lui își ajuta tatăl să rezolve problemele ivite în astfel de situații. Frumoasa mea nepoată de șaisprezece ani era acasă singură. Știam că avea inima frântă. O iubea atât de mult pe bunica ei. După ce am terminat de vorbit cu fratele meu, i-am scris un mesaj nepoatei pentru a vedea dacă vrea să mergem împreună la o ceașcă de ciocolată caldă. A acceptat imediat, așa că m-am dus la ea acasă și nu la birou. Am stat de vorbă o vreme. Am lăsat-o acasă chiar când o prietenă a venit ca să o ducă la sora ei acasă.
În timp ce mă îndreptam spre serviciu, mai târziu decât anticipasem, mi-am dat seama că dacă mă duceam la sală atunci nu aș fi văzut apelul fratelui meu și nu m-aș fi dus să petrec timp cu nepoata mea. Dumnezeu așezase detaliile unei situații care îmi adusese frustrare și care mă depășise, pentru că nu am văzut imaginea de ansamblu. Dar Dumnezeu a văzut-o.
„Eu cunosc planurile pe care le am cu privire la tine”, spune Domnul.
Este o făgăduință foarte des citată, preferată pentru a-i încuraja pe oameni. Noi uităm cui și când a fost dată. Conducătorii Ierusalimului tocmai fuseseră duși în robie. Profeții lor le spuseseră că va fi bine; Dumnezeu îi va elibera curând. Dar solia lui Dumnezeu era alta. El nu îi va elibera decât după șaptezeci de ani. Șaptezeci de ani de robie. El le-a spus să construiască case. Să planteze grădini. Să crească copii. Să se bucure de nepoți. Să se roage pentru locul unde sunt robi. Urmau să stea acolo o vreme. Apoi le-a făgăduit: „Eu cunosc planurile pe care le am cu privire la voi.”
Tamyra Horst
