Acasă nu mai există

    Eu mă duc să vă pregătesc un loc. (Ioan 14:2)

    L-am întrebat pe soțul meu cum își va umple timpul liber atunci când vom vizita orașul nostru natal din nordul Wyoming pentru reîntâlnirea de șaizeci de ani de la terminarea liceului. „Mi-aș dori să vizitez vechile locuri pe care mi le amintesc”, a spus el. Pe când conduceam mașina, el mi-a spus să merg spre prima casă în care își amintea că locuise, iar apoi de-a lungul râului în care el, împreună cu tovarășii lui de joacă, înotase și plutise cu barca și unde făcuse picnicuri. Apoi am mers la locurile unde muncise când era mai tânăr: la curățătoria unde îi intrase solvent de curățat în ureche, la locurile unde odinioară împărțea ziarele, la pâraiele unde punea capcane ca să prindă animale, pentru ca apoi să le vândă blana, la vechea cale ferată și la fabrica de zahăr unde lucrase pentru un timp ca paznic.

    Istorii pe care le auzisem de multe ori erau acum asociate cu imagini din realitate! Viața mea, trăită în aceeași comunitate de oameni, nu avusese o așa efervescență ca a lui. Am încheiat periplul cu Calea Sheridan, unde locuise el atunci când ne-am întâlnit și ne-am îndrăgostit. Peste drum de casa părinților lui era o școală. Alături de acea școală era un teren mare de fotbal, folosit atât pentru evenimentele sportive ale comunității, cât și pentru competițiile școlare. Chiar pe acest teren, juniorul Don Sales (actualmente soțul meu) a jucat fără greșală împotriva unei echipe feminine de baseball și numele lui a apărut în ziarul local. Am parcat mașina în fața casei de la numărul 29 de pe Calea Sheridan și am observat că noii proprietari au făcut niște renovări care au transformat vechea casă. Soțul meu s-a încruntat și a spus:

    – Am greșit casa; cred că e mai încolo.

    Am râs și am spus:

    – Aceasta este casa, dar a fost aranjată. Vezi, la capătul străzii se vede calea ferată!

    – Da, ai dreptate! a răspuns Don. Dar ce s-a întâmplat cu terenul de fotbal?

    Nu numai că acel teren fusese neglijat și năpădit de iarbă, iar tribunele și tabela de scor fuseseră dărâmate, dar și școala de cărămidă de vizavi dispăruse complet. Mai era acolo o clădire distrusă pe care amândoi am recunoscut-o cu greu ca fiind fostul magazin Tracey, unde cu un bănuț se puteau cumpăra multe produse delicioase și unde fiecare copil era bine primit. „Am văzut destul”, a spus soțul meu trist. „Să mergem în altă parte.” Pe când conduceam mai departe, vorbeam ce minunat va fi când Domnul va reveni ca să ne dea viața veșnică, locașuri care nu vor ajunge dărăpănate și câmpii frumoase cu flori nemuritoare. „Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:20)

    Teresa A. Sales

    Carolyn Sutton
    Carolyn Sutton
    Un devoțional zilnic scris de femei, pentru femei

    Primește în fiecare zi pe Telegram devoționalul preferat. Citește mai multe aici.

    Publicate astăzi
    Articolul precedentGreşelile lui Iuda
    Articolul următorCinci prizoane la roțile mașinii