Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine. – Isaia 26:3
Era timpul să ies din casă pentru a-mi începe tura la spital. Dar, înainte de a ieşi, mi-am plecat capul şi mi-am rostit rugăciunea zilnică, rugându-L pe Dumnezeu să mă ocrotească pe mine şi pe pacienţii mei. De asemenea, L-am rugat să mă folosească pentru a atinge pe cineva cu dragostea Lui în acea zi. Momentele petrecute la lucru sunt întotdeauna învăluite în suspans, deoarece niciodată nu ştiu ce se va întâmpla. Lucrez la secţia de obstetrică-ginecologie, la naşteri, şi uneori este foarte aglomerat, alteori este multă linişte şi câteodată, chiar panică. În calitate de asistentă medicală şi de moaşă calificată, am ajuns să respect fiecare zi, deoarece niciodată nu ştiu provocările unice cu care mă voi confrunta.
În acea seară, una dintre pacientele mele se apropiase de a doua etapă a travaliului şi era timpul să împingă. Ea şi soţul ei aşteptaseră acest moment timp de nouă luni lungi. Erau peste măsură de încântaţi să îşi vadă primul copil. Nu mai puteau de nerăbdare. Travaliul fusese un proces foarte lung. Amândoi erau epuizaţi. Totuşi, entuziasmul momentului depăşea de departe oboseala.
M-am prezentat. Noua viitoare mămică era gata să înceapă să împingă. Niciuna dintre noi nu ştia că va mai trece ceva timp până când mogâldeaţa lor avea să vină pe lume. Au trecut două ore şi bebeluşul nu îşi făcuse apariţia. Am încercat toate trucurile pe care le ştiam pentru a ajuta copilul să se învârtă şi să treacă prin canal: schimbări de poziţie, genuflexiuni şi poziţia în patru labe. Nimic nu funcţiona. Era momentul să schimbăm planul. Medicul cu care lucram s-a alăturat petrecerii din întârziata zi de naştere. A încercat cu forcepsul. Nici asta nu a funcţionat. Deja viitoarea mămică era de-a dreptul obosită. Împingea de aproape trei ore. A mai încercat încă de câteva ori, dar bebeluşul tot nu voia să iasă. Fiindcă era epuizată şi încă departe de momentul naşterii, am hotărât să o pregătim pentru operaţia de cezariană.
Pacienta a început să plângă.
Eu mă rugam în tăcere. Am simţit îndemnul să îi dezvălui şi ei secretul meu. Cu blândeţe, i-am luat mâna în mâna mea şi i-am spus că sunt creştină şi că mă rugasem pentru ea. Am întrebat-o dacă vrea să se roage împreună cu mine.
Sherlyn Gibbs
