Cel ce a sădit urechea, s-ar putea să n-audă? Cel ce a întocmit ochiul, s-ar putea să nu vadă? Cel ce pedepsește neamurile, s-ar putea să nu pedepsească, El, care a dat omului pricepere? Domnul cunoaște gândurile omului: știe că sunt deșarte.
Psalmii 94:9-11
Probabil că nimic de pe această lume nu sfidează mai mult logica evoluționistă ca ochiul. Da, ochiul pe care tu sau altcineva îl folosește acum ca să citească aceste rânduri este una dintre cele mai convingătoare predici în favoarea creațiunii lui Dumnezeu așa cum este descrisă în cartea Genezei.
Însuși Charles Darwin, cel mai celebru pionier al teoriei evoluției, a avut mult de furcă încercând să explice cum a putut evolua ochiul. Într-o scrisoare datată 3 aprilie 1860, Darwin scria: „A presupune că ochiul, cu toate mecanismele sale inimitabile pentru focalizarea privirii la distanțe diferite, pentru primirea unor cantități diferite de lumină și pentru corecția aberațiilor sferice și cromatice, s-ar fi putut forma prin selecție naturală, pare, mărturisesc sincer, absurd în cel mai înalt grad.”
Una dintre cele mai mari probleme pe care evoluționiștii o au cu ochiul este că la toate nivelurile de dezvoltare, în ceea ce ei numesc arborele evoluției, există ființe cu ochi. Nu există ochi intermediari, parțial dezvoltați, care să lămurească modul cum au evoluat. Ochii sunt acolo, pe sute de mii de vietăți diferite. Unele ființe, ca cele care trăiesc în adâncul mării sau în peșteri, par să-și fi pierdut simțul vederii, dar nicăieri nu găsim ființe care să aibă ochi complet dezvoltați, în vreme ce alte exemplare ale familiei lor nu au deloc ochi.
Numai în ochiul omenesc se găsesc peste un milion de celule sensibile la lumină care formează retina. Retina este partea din ochi care primește lumina prin pupilă și traduce această lumină în impulsuri nervoase, pe care creierul iarăși le traduce în imagini colorate, tridimensionale, care pot să fie chiar depozitate pentru a fi readuse în memorie mai târziu.
