Toate aceste vieţuitoare Te aşteaptă ca să le dai hrana la vreme.
Psalmul 104:27
Mâncătorul de albine este o pasăre viu colorată din Europa, Africa şi Australia, care are extraordinara capacitate de a prinde şi mânca insecte care înţeapă, fără a fi înţepată. În mod obişnuit numite „păsări curcubeu”, ele prind insectele pe aripă, fie patrulând în zbor, cum face randunica, fie zburând de pe un punct fix, ca muscarii.
Mâncătorii de albine fac cuiburi în colonii care pot include sute de păsări. Ei îşi fac vizuini în bancuri de nisip, de-a lungul râurilor şi pe marginea drumurilor, folosindu-şi ciocurile şi picioarele ca unelte. Păsările adulte intră în aceste vizuini scufundându-se cu capul înainte, prin deschizături care sunt doar cu puţin mai mari decât ele.
Cam jumătate din dieta mâncătorului de albine constă din albine şi viespi. Într-un timp, stuparii au considerat că aceste păsări erau dăunătoare, dar au încetat să le vâneze când au aflat că mâncătorii de albine consumă mai mult insecte dăunătoare decât albine.
Observarea atentă a descoperit cum reuşeşte un mâncător de albine să prindă insecte care înţeapă, fără să fie înţepat. El prinde viespea sau albina de partea îngustă a trupului, apoi o freacă de ceva o dată sau de două ori, ca să o ameţească. Apoi, ţine insecta de abdomen şi, delicat, o freacă din nou, ca să îndepărteze acul. După aceea, insecta este ţinută iar de mijloc şi lovită de par încă de câteva ori, înainte să fie trasă în cioc şi înghițită de pasăre.
Mâncătorii de albine nu tratează astfel insectele care nu înţeapă. Când una dintre acestea este capturată, ei pur şi simplu o înghit imediat. Aceasta indică faptul că pasărea poate observa diferenţa dintre diferitele tipuri de insecte şi acţionează în consecinţă.
Dumnezeu a oferit hrană pentru fiecare creatură şi i-a dat capacitatea de a obţine acea hrană. Fără îndoială, în planul Său original albinele nu înţepau, iar vieţuitoarele nu se mâncau între ele. Acum acest lucru pare necesar, din cauza situaţiei păcatului. Cât de bucuroşi vom fi când „nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele … cel sfânt [al lui Dumnezeu]” (Isaia 65:25).
