Dar mulți din preoți și Leviți, și din capii de familii mai în vârstă, cari văzuseră casa dintâi, plângeau tare, Când se puneau supt ochii lor temeliile casei acesteia. Mulți alții își arătau bucuria prin strigăte, Ezra 3:12
După aproape 10 ani, timp în care nu m-am mai întâlnit cu Ancuța, o prietenă de-a surorii mele, pe care am ajutat-o la un moment dat, am revăzut-o, am strâns-o în brațe cu zâmbetul pe buze și cu bucurie în suflet. Am aflat de la ea că acum era și mamă a 4 copii mari, frumoși și sănătoși. Însă, atunci când am privit-o în ochi, după ce am îmbrățișat-o, pe obraz îi curgeau lacrimile. Oare să fie lacrimi de bucurie, oare să fie lacrimi de tristețe, oare ce amintiri sau poveri ascund lacrimile care tocmai făceau ca fața ei să lucească în lumina soarelui?
Oare nu cumva experiențele vieții ne fac să plângem de bucurie, dar în același timp să plângem și la amintirea greutăților prin care am trecut? Oare scoatem sunete de bucurie cu lacrimi în ochi? Oare plânsul și râsul merg împreună?
Relatarea Biblică ne arată că, în același loc, pentru același lucru și în același timp pe fețele unora dintre cei prezenți se vedeau zâmbete, iar pe fețele altora se vedeau lacrimi.
Construcția pe care o realizau era una de mult timp în așteptare. Mulți oameni își doreau să se finalizeze Casa Domnului, iar acum că venise vremea ca visul să devină realitate, „tot poporul scotea mari strigăte de bucurie” și „mulți din preoți și leviți, și din capii de familii mai în vârstă, care văzuseră casa dintâi, plângeau tare”.
Mai târziu am aflat și eu că prietena surorii mele, avea lacrimi de bucurie pe obraz, ceea ce m-a bucurat foarte mult.
Așadar, fiecare este diferit. Cu toții avem felul nostru de a ne exprima bucuria și fericirea. Însă lauda și slava Lui să fie în inimile noastre, în așa fel încât oamenii să vadă în noi pe El.
Emima Bucur, Mentor – Conferința Muntenia
