Mitul peșterii

Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. (1 Corinteni 13:12)

Ascultă ediția audio aici.

Dr. Norbert Hugedé era profesor de greacă și de exegeza Noului Testament la Seminarul Adventist Collonges, din Franța. În lucrarea sa de doctorat, intitulată „Parabola oglinzii în scrierile lui Pavel”, el stabilește coincidența pur formală dintre parabola oglinzii, prezentă în 1 Corinteni 13:12, și mitul peșterii, unul dintre dialogurile din Republica lui Platon. Pavel compară dragostea cu o enigmă reflectată într-o oglindă, îi afirmă superioritatea comparativ cu orice alt dar al Duhului Sfânt, discută despre continuitatea ei în veșnicie, despre creșterea și împlinirea ei atunci când vom înceta să cunoaștem parțial, când cunoașterea noastră nu va mai fi lacunară, când va veni ceea ce este perfect și Îl vom putea vedea (pe Dumnezeu) față în față.

În mitul pe care l-am amintit, Platon afirmă că omul se află în lanțuri, într-o peșteră, fără altă lumină în afară de cea care poate pătrunde, parțial, prin intrarea în peșteră. Peretele grotei profilează umbrele unor cărăuși care duc în spate greutăți, realitățile materiale, tangibile și vizibile ale acestei lumi. Omul care trăiește în interiorul peșterii nu poate cunoaște lumea care îl înconjoară, a altora, a lui însuși și chiar a lui Dumnezeu, decât limitat, parțial, imperfect, enigmatic. Pentru a avea o înțelegere clară și o deplină cunoaștere a realității trebuie să iasă din cavernă și să se întâlnească față în față cu lumea ideilor. Și poate ajunge acolo doar prin intermediul înțelepciunii. Ignoranța este Răul, iar înțelepciunea este Binele, afirmă Platon.

Bineînțeles, Pavel nu ratifică teoria mântuitoare a lui Platon, cunoscută, fără îndoială, de interlocutorii săi. Dar recurge, poate, ca mijloc de punere în context, la o ilustrație. Omul, a cărui condiție este privată de Hristos și de revelație, are, aici și acum, o percepție limitată, așadar defectuoasă, despre bine și rău. Nu se poate baza nici pe simțurile sale și nici pe capacitatea sa limitată, umbrită de păcat, de a înțelege lucrurile. Are nevoie ca Duhul Sfânt să îi lumineze viața, înțelegerea, să rupă lanțurile captivității și să îl scoată la lumină, ca să vadă: „Căci Dumnezeu, care a zis: «Să lumineze lumina din întuneric», ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4:6). Și astfel, într-o zi, Își va putea termina planul divin, așa încât să Îl putem vedea față în față.

Să lăsăm ca lumina divină să strălucească astăzi în viața noastră.

Carlos Puyol Buil
Carlos Puyol Buil
Predicator puternic, scriitor prolific și un om cu o credință puternică. Adăugat la aceasta bunătate creștină, smerenie și o minte interesantă și îl aveți pe Carlos Puyol Buil. Născut în Spania, Carlos a crescut în timpul celui de-al doilea război mondial. Dictatura politică, greutățile economice și foarte puținele oportunități au format în zilele sale de tinerețe un spirit nonconformist, cu viziune pentru un viitor mai bun. Cartea „Dar este un Dumnezeu în ceruri” este o carte apărută la Editura Viață și Sănătate.

Primește în fiecare zi pe Telegram devoționalul preferat. Citește mai multe aici.

Ascultă podcastul Devoționale Audio

Publicate astăzi

Versetul zilei

Urmărește Devoționalul Video

Articolul precedentO inimă care bate
Articolul următorAm un vis…