„Fraţii mei, și priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.” Iacov 1:2-3.
Criza în ea însăşi nu ne schimbă pe noi înşine, nici nu schimbă direcţia în care mergem. Ea doar descoperă direcţia către care ne îndreptam înainte de venirea crizei. Este interesant de notat că însăşi ispita este o criză. Ori de cîte ori Satana ne aşează înainte o ispită, ea este o criză, uneori de mai mică amploare, alteori o criză majoră. Orice ispită care vine asupra noastră ne descoperă, prin rezultatele pe care ea le aduce în existenţa noastră, direcţia către care ne îndreptam înainte de a fi dat piept cu ispita.
Dacă cineva nu s-a predat Domnului înainte de momentul ispitirii, şansele ca el să se consacre chiar în momentele de ispită sunt foarte mici. Dacă noi nu suntem în strânsă legătură cu Dumnezeu înainte de a veni ispita, ceea ce se întâmplă este că atunci când ispita vine, noi nu avem la îndemână nici o altă armă decât propria noastră voinţă şi propria noastră tărie. Cei mai tari dintre noi, cel puţin de ochii lumii, par să fi ieşit biruitori. Cei slabi nu reuşesc nici măcar să salveze aparenţele. În realitate, pe plan lăuntric, cele două categorii au suferit înfrângerea în egală măsură, pentru că Satana este mai tare decât oricare om. Dacă ne bazăm pe tăria noastră vom pierde fiecare bătălie.
În Evrei 4 atenţia ne este îndreptată către Marele nostru Preot care ne invită să ne apropiem cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie. Observăm o secvenţă a evenimentelor. Noi ne prezentăm cu îndrăzneală înaintea tronului de har acum, ca să căpătăm îndurare şi har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie, când va veni acea vreme. Cel ce vine la tronul harului după ce apare criza va fi înfrânt. Criza dovedeşte dacă noi am avut sau nu vreo rezervă de har. „Noi putem fi aşa de aproape de Dumnezeu încât în orice încercare, oricât de neaşteptată, gândurile noastre se vor îndrepta spre El tot atât de natural precum se îndreaptă floarea către soare.” Calea către Hristos, p. 99, 100. Dacă atunci când vine încercarea noi ÎI acuzăm pe Dumnezeu de asprime, aceasta denotă că noi nu am fost în strânsă legătură cu El. Noi nu ne cunoaştem îndeajuns pe noi înşine. Mulţi îşi închipuie că pot face faţă oricărei furtuni, dar în cele din urmă se îneacă în cada de baie. Inima este nespus de înşelătoare. De aceea Dumnezeu, în iubirea lui, îngăduie să vină peste noi ispite şi încercări pentru ca noi să vedem lucrurile în adevărata lor lumină.
