Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună. (Romani 7:12)
Dacă „Legea Domnului este desăvârşită”, atunci orice îndepărtare de la ea trebuie să fie rea. Aceia care nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi îi învaţă pe alţii să facă la fel sunt condamnaţi de Hristos. Viaţa de ascultare a Mântuitorului a susţinut cerinţele legii; ea a arătat că legea poate să fie ţinută în natura umană şi a arătat perfecţiunea caracterului pe care o poate dezvolta ascultarea. Toţi aceia care ascultă ca El declară la fel, că legea este „sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12). Pe de altă parte, toţi aceia care încalcă poruncile lui Dumnezeu susţin pretenţia lui Satana că legea e nedreaptă şi că nu poate fi ascultată. În felul acesta, ei sprijină amăgirile marelui vrăjmaş şi aruncă dezonoare asupra lui Dumnezeu. Ei sunt copiii celui rău, care s-a răsculat cel dintâi împotriva Legii lui Dumnezeu. Dacă ar li primiţi în cer, ei ar aduce din nou elementele discordiei şi revoltei acolo şi ar ameninţa fericirea universului. Niciun om care desconsideră de bunăvoie un principiu al legii nu va intra în împărăţia cerului.
Rabinii socoteau că neprihănirea lor era un paşaport pentru cer, dar Isus a declarat-o insuficientă şi fără valoare. Neprihănirea fariseilor se întemeia pe ceremonii exterioare şi pe cunoaşterea teoretică a adevărului. Rabinii pretindeau că sunt sfinţi prin propriile eforturi de păzire a legii, dar faptele lor despărţiseră neprihănirea de religie. în timp ce erau foarte minuţioşi în respectarea tuturor riturilor, viaţa lor era imorală şi josnică. Aşa-zisa lor neprihănire nu putea intra niciodată în împărăţia cerului.
Cea mai mare eroare a minţii omeneşti în zilele lui Hristos era aceea că o simplă aprobare a adevărului ar constitui neprihănire. În toată experienţa omenească, s-a dovedit că o cunoaştere teoretică a adevărului nu este îndestulătoare pentru mântuire. Ea nu produce roadele neprihănirii. Zelul pentru ceea ce se numeşte adevărul teologic este adeseori însoţit de ură faţă de adevărul autentic manifestat în viaţă. Capitolele cele mai întunecate ale istoriei sunt împovărate de crime săvârşite de bigoţi religioşi. Fariseii pretindeau că sunt fii ai lui Avraam şi se lăudau că au în stăpânire cuvintele Ini Dumnezeu, dar aceste avantaje nu i-au ferit de egoism, răutate, lăcomie după câştig şi făţărnicia cea mai josnică. Ei se considerau cei mai religioşi niimeni din lume, dar aşa-zisa lor drept-credincioşie i-a făcut să-L răstignească pe Domnul măririi.
Viaţa lui Iisus, pp. 308-309