Cei ce se încred în Domnul își înnoiesc puterea; ei zboară ca vulturii; aleargă, și nu obosesc, umblă și nu ostenesc.
Isaia 40:31
Zborul este unul dintre idealurile ființei umane. Dedal a confecționat niște aripi din ceară și pene pentru a putea zbura împreună cu fiul lui, Icar, afară din labirintul din Knosos, unde fuseseră făcuți prizonieri, în propria lor operă de arhitectură. Icar, amețit de frumusețea zborului, s-a apropiat prea mult de soare și aripile i s-au topit, spre prăbușirea lui tragică. Acest mit antic are o gamă foarte variată de interpretări și semnificații, dar un lucru este clar: zborul rămâne un vis, un ideal, o perspectivă.
Profetul Isaia folosește o vorbire figurată pentru a descrie entuziasmul și încântarea celor care se încred în Domnul. Aceștia nu au nevoie de aripi făcute de mâini omenești, fie ele chiar și ale unui maestru arhitect. Aripile copiilor lui Dumnezeu le sunt date de Însuși Dumnezeu, pentru a putea survola dificultățile vieții de la înălțimea credinței în El.
Isaia folosește zborul vulturilor pentru a ilustra această situație privilegiată. Vulturii pot pluti purtați de curenții ascensionali de aer cald, fără să facă niciun efort și fără să facă nicio mișcare din aripi, decât atât cât este necesar să se păstreze în fluxul de aer ascendent.
Pentru înțelegerea noastră, îngerii sunt reprezentați ca purtând aripi, poate chiar mai multe perechi de aripi. În capitolul 6 din Isaia, heruvimii au două aripi cu care zboară, două aripi cu care își acoperă fața și apoi încă două aripi cu care își acoperă picioarele. Zborul lor este plin de decență și adorație.
Prin credință, putem zbura și noi în mod figurat în prezent, iar, într-o zi, chiar la propriu.
De unde să iau lecții de zbor pentru sufletul meu dornic de înălțimi?
