Niște femei de ale noastre ne-au pus în uimire: ele s-au dus dis-de-dimineață la mormânt, nu I-au găsit trupul și au venit și au spus că ar fi văzut și o vedenie de îngeri, care ziceau că El este viu.
Luca 24:22,23
Mirarea celor doi ucenici și apoi a celorlalți a fost produsă de vestea că Isus este viu, deși fusese omorât în urmă cu trei zile. Este foarte curios că această uimire nu a reușit să le redea speranța și continuau să navigheze în apele învolburate ale pierderii, decepției și disperării.
Singurul mobil al acestui paradox este lipsa lor de credință și de încredere în promisiunea lui Isus de a învia, conform prorociilor Scripturii. De aceea era nevoie ca Învățătorul să reia studiile cu ei pentru a le aduce din nou argumentele despre Mesia cel răstignit și înviat.
Orele de studiu de pe drumul către Emaus nu și-au făcut efectul imediat, ci doar atunci când cei doi ucenici au primit încă un argument fizic în favoarea învierii lui Isus: mâinile străpunse și modul unic al Maestrului de a binecuvânta și a frânge pâinea. Uimirea de dimineață a celor doi a fost umbrită de această nouă uimire, de seară. Când persoana Învățătorului lor S-a făcut nevăzută, uimirea lor a devenit paroxistică. Mai mult de atât nu se putea.
Dacă uimirea noastră nu este însoțită de credință, efectul este o moleșeală și o demobilizare impregnată de tristețe. Dar, dacă uimirea este asociată cu credință, optimism și speranță, primim dintr-odată puterea de a înfrunta orice risc, pentru a ajunge cu vestea bună la frații triști de la Ierusalim. Drumul ni se va părea sigur și garantat, în ciuda riscurilor evidente. Noi putem alege ce efecte să aibă uimirea noastră.
Cum îmi alimentez credința, optimismul și speranța pentru ca uimirea să mă umple de putere și entuziasm?
